w w w . i s t r o - r o m a n i a n . n e t  
Home

Links

Books

News

Culture

Status

Alphabet

Photos



link to us
search
copyright

Ciribiri

Cu mult timp în urmă, pe când eram tânăr și mai puțin înțelept, obișnuiam să folosesc cuvântul pomenit mai sus, ciribiri, pentru a caracteriza negativ o persoană. Sensul peiorativ pe care îl atribuiam cuvântului era cel de "om de nimic". Eu și prietenii mei spuneam despre cineva că este "un nimeni" spunând, pur și simplu, că este un ciribiri.

De atunci a trecut ceva vreme. Nu știu cât de înțelept am devenit, dar am folosit tot mai rar acest cuvânt. Nu mai mi se părea că cineva ar fi "un nimeni". Am întâlnit tot mai puțini "oameni de nimic," sau, când i-am întâlnit, am folosit alte cuvinte pentru a-i caracteriza. Cu vremea am și uitat acest cuvânt, ciribiri, care, întrebat fiind de unde l-am agățat, nu aș prea fi fost în stare să dau un răspuns.

Mai zilele trecute am auzit însă din nou cuvântul. De data asta folosit de oameni de valoare, cercetători lingvistici, profesori universitari autori de lucrări privind etnia românească. Așa am aflat că acest cuvânt, ciribiri, este numele pe care și-l dau istro-românii, alături de un alt nume, cici. Chiar și ei nu preau știu de unde au luat acest nume, deși unii zic că ar fi doar un titlu. Se pare că în turca veche ar însemna "omul de pe graniță". Grănicerul, adică, deși românii au și un alte cuvinte pentru aceasta: "mărginașul," "mărgineanul". Se pare că acești vlahi, neam cu neamul nostru, au fost folosiți de către țarii sârbi drept tampon între ei și bizantini, respectiv năvălitorii turci. Sub presiunea turcă, această populație s-a retras tocmai în peninsula Istria, în străvechea Ilirie, din nou "pe graniță," de data aceasta între Balcani și peninsula italică.

Dar cine sunt acești "istro-vlahi," numiți în cărți "istro-români"? Fac parte din marele neam al românilor, alături de macedo-românii și aromânii, grupuri lingvistice românești sud-dunărene, și de așa-zișii daco-români, românii de la nord de Dunăre. Sunt unii care, alături de aceste grupe, mai numesc câteva. De exemplu, unii zic că ar mai fi și "moro-vlahii". Aceștia sunt de fapt macedo-românii trăind în Vlahia Mare, în Tessalia. Tot ei (sau poate alții) s-ar mai numi kuțo-vlahi, deși în unele scrieri acesta ar fi numele... țiganilor în Grecia (alături de denumirea mult mai populară de "ațigani"). În sfârșit, mai sunt unii care mai consideră un grup lingvistic, cel de "moldovean". De basarabean, care va să zică.

Acum, dacă eu pot înțelege "moldovineasca" basarabeană fără a avea nevoie de un dicționar - probabil de aceea nici nu se publică vreunul - nu același lucru pot afirma despre celelalte grupe lingvistice. Înțeleg cam jumătate din cuvinte, dar probabil oarece trai în mijlocul lor m-ar face să le și vorbesc în scurt timp. Mulți reprezentanți ai lor și-au desfășurat activitatea în țara Mumă, în România. Să amintim doar câțiva: Xenopol, Papahagi, un întreg șir de Caragea și Caragii... Prin aducerea Dobrogei la sânul țării, o mare parte a aromânilor au devenit cetățeni ai tării, mai precis chiar români. Daco-români, cum suntem notați prin cărți...

De fapt, toată această scurtă istorie - care a început să fie prea lungă - pornește chiar de aici. Aceste grupe lingvistice pier, dispar. Începutul sfârșitului este insidios, ca de obicei. Să îi luăm chiar pe acești ciribiri. V-am spus că eu înțelegeam prin acest cuvânt un om de nimic? Cred că da. Deci, un recensământ făcut de iugoslavi mai acum 40 de ani arăta că un număr de 2500 de ciribiri mai trăiau în peninsulă. Asta pentru ca la căderea regimului comunist să se numere doar vreo 7-800. Unde erau restul? Îmbătrâniseră? Pieriseră? Cutremure nu se prea observaseră prin zonă, cu atât mai puțin războaie. Și atunci?

Nu, se pare că ciribirii noștri plecaseră pur și simplu. Poți găsi (cu greu, e drept) ciribiri din Australia până în Italia, cu precădere în State. Acolo unde-i omului mai bine... De ce sunt greu de găsit? Nu pentru că sunt puțini, ci pentru că se ascund. Se ascund ei chiar și în peninsula Istria, deși e mult mai mică decât un stat din vestitele State. Te duci în satul care - pe vechile hărți - apare drept locuit de ciribiri (unele au chiar nume vlah: Peștera, de exemplu), și afli că toți, dar absolut toți locuitorii satului, sunt "croați". Sau "sloveni". Vorbesc în limba slavă și nu-și prea dau numele, căci acestea sună prea puțin slavic... Dar dacă apuci să bei cu ei o cană de apă - se pare, o variantă locală de "pâine și sare" - afli, chiar pe limba lor aproape de înțeles, că sunt ciribiri. Sau cici. Unii-și zic chiar: româri!

și atunci te întrebi: de ce, frate? De ce dispar ciribirii? Case frumoase au, la fel, sau mai ceva decât conlocuitorii lor mai slavici. Au și mașini italiene, ba chiar germane și franțuzești. Au mai puține oi și, deci, brânză, cum aveau din veac. Casele frumoase au început să fie decorate ca în vest, velițele și ștergarele dispărând prin poduri. Doar paharele de pe masă conțin șliboviță, tot atât de puturoasă ca și la nord de Dunăre.

Hei, spuneți voi, un caz mai special, acești istro-români. Așa am zis și eu, dacă nu mi-aș fi amintit că, în vacanțele mele, am ajuns să-i cunosc pe moro-vlahii din Tessalia. Pe kuțo-vlahi. Ăștia sunt mai mulți, după opinia cercetătorilor români, peste un milion. Asta după români, care sunt cam lăudăroși. Grecii spun că nu mai e picior de kuțo-vlah. Sunt un milion de greci mai mulți. Ei, ca și americanii, afirmă că toți cetățenii statului sunt chiar asta: cetățeni ai statului. Greci, în cazul nostru. Ce să ne mai încurcăm în epiroți, beoțieni, lacedemonieni, atenieni, kuțo-vlahi... Greci toți, o apă și-un pământ!

Așa o fi, îmi zic eu. Or fi ei blonzi, cu ochi albaștri - mai ales fetele - fără pic de trăsătură clasică grecească (nici vorbă de vestitul nas grecesc, etalat atât de mândru de grecoaicele negre și focoase din peninsulă), dar nici unul nu vorbește altă limbă decât cea greceasca. Întrebat - iar eu i-am întrebat! - îți va răspunde că e grec, bineînțeles. Nici vorbă să fie cuțo-vlah. Așa o fi, îmi spun eu din nou, dacă nu aș vedea străzile pline de prăjituri și plăcinte cum numai la București și alte orașe nord-dunărene mai găsești, femei aranjate și îmbrăcate cu gust, flecăreală, ceartă, dispreț reciproc, vanitate, și alte frumoase trăsături specifice acelorași coclauri... Brânzeturile nu lipseau de pe masă, iar ouzo era înlocuit de un fel de răchie de prune care îmi amintea de casa bătrânească.

De ceilalți macedo-românii nu prea știu, dar știu că aromânii din Dobrogea dispar. Ei se afirmă a fi români. Au adoptat limba, obiceiurile. Chiar și manelele. 20 de milioane de români nu te cred când afirmi că cel mai vestit aromân a tuturor timpurilor, Gică Hagi, nu este român, iar restul de milioane îți spun: și ce dacă? Iar cei patru milioane (și...) de basarabeni se afirmă a fi moldoveni, nicidecum români. Drept care vorbesc... rusește. Ba chiar și ucraineană, în unele locuri. Dacă nu, tătară, ca unii găgăuți... Puțini, mai ales bătrânii, studenții aflați în România și parlamentarul PRM, vorbesc "moldoviniești". Sunt unii pesimiști care afirmă că nu mai mult de 40% din populație vorbesc românește, și numărul lor scade vertiginos. De aceea, poate, nu prea vor să se unească cu țara. Ar trebui să învețe o limbă străină.

și ce dacă, mă pot întreba unii? (Nici o legătură cu învătarea limbii străine.) Păi, mai nimic. Nu ar fi nimic, daca restul milioanelor de romani - daco-români, macedo-români, istro-români, aromâni, moldoveni, bănățeni, moroșeni, olteni, bucureșteni, cum vreți să le ziceți - nu sunt chiar ei pe cale de dispariție. E drept, ei se dau drept americani, canadieni, germani, francezi, italieni, unguri, ba chiar țigani (când le folosește). Am auzit pe unii dându-se drept "ardeleni," sau "transilvăneni". Altora, bineînțeles, căci pe alți români îi ocolesc ca pe Nevoia. La ei procesul de disoluție e chiar mai rapid și fără greș: o generație.

Înainte chiar de a uita limba maternă, ne uităm neamul. Sunt neamuri care, avânt binecuvântarea lui Dumnezeu, cresc și sporesc. Altele supraviețuiesc condițiilor vitrege, zavistiei, cuceririlor și năvălirilor, cum au supraviețuit acești ciribiri de care vorbeam. De pe altele Dumnezeu își ia mâna, lăsându-le în voia soartei și a oamenilor. Și ce fac oamenii cu ele? De obicei, un blid de linte e mai prețios decât tot neamul. ține de foame.

Iată cum, dragi cititori, suntem pe cale de a ucide și înmormânta o populație de peste zece milioane de români - vlahi, dacă preferați acest nume. Mai mulți decât au ucis naziștii germani! Dacă ajungeți în peninsula Istria, după ce beți o cană de apă cu un ciribiri, puteți afla că în lume mai sunt maximum 200 de vorbitori de limba istro-română. Mai curând vreo 170, dar așa sunt eu, mai optimist. Văd partea de sticlă încă plină și prefer să nu observ că acest rest se va evapora în câțiva ani. Un deceniu, poate două...

Apoi, undeva, în vreun ziar fără importanță, pe coloana a treia a penultimei pagini, va apare o scurtă știre: "în satul... a decedat ultimul vorbitor de limbă istro-română". Dacă ar fi scris despre un animal de pe lista speciilor amenințate, ar fi apărut, poate, pe pagina a doua. Această știre ar face tot atât de multă impresie ca și cea care ar anunța dispariția a peste 10 milioane de români ai Diasporei. Dar de ce să ne mirăm, ea anunță doar dispariția unor ciribiri. V-am spus că eu foloseam acest cuvânt pentru a numi un om de nimic?

Despre ce vorbeam? Despre noi, bineînțeles. Ca întotdeauna...

Nick Sava

May 15, 2003
© 2003 Revista Atheneum


| Home | Links | Books | News | Culture | Status | Alphabet | Photos |

© 1999-2013 www.istro-romanian.net. All Rights Reserved.