Morlacii apar pentru prima dată în documentele istorice dintre anii 1160 și 1170, iar pe muntele Velebit, fosta Montagna Morlacca, în anul 1365.

În secolul al XIV-lea, vlahii s-au colonizat în toate ținuturile dintre Cetina și Velebit, dar și în Dalmatinska Zagora, de unde au ajuns, ulterior, pe litoral.

Partea mare a populației morlace, străvechea populație latină sau vlahă din Balcani, a trăit în Dalmația de azi, în spatele orașelor Zadar, Šibenik, Trogir, Split, Makarska și Dubrovnik, în depresiunile cu climă blândă din munți și în văile de-a lungul răurilor Krka, Cetina și Neretva, în munții Dinara, Velebit și Gorski Kotar, până aproape de granița de azi cu Slovenia. Această regiune din care au fost colonizați, în peninsula Istria, istroromânii de astăzi (rumeri, vlahi sau jeiăni, cum își zic ei), precum și vlahii de pe insulele Krk, Pag și Cres, se numea Morlachia, după vechii locuitori. Munții care se întind paralel cu țărmul adriatic pe o suprafață de aproape 150 de kilometri, începând din secolul al XIV-lea și până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea (ba chiar și până în secolul trecut) erau cunoscuți cu denumirea Montagna Morlacca, astăzi Munții Velebit.

Acești morlacisau mavrovlachi, strămoșii istroromânilor de azi, apar în documentele istorice pentru prima dată între anii 1160 și 1170, fiind consemnați ca ramură estică a vlahilor care populau Serbia Apuseană, Sirmiumul, Croația și Dalmația. Mențiunea apare în "Letopisețul preotului Dukljanin" din secolul al XII-lea. 1 În anul 1220, regele Ștefan I Primul Încoronat a hotărât ca vlahii din regatul său să fie supuși autorității arhiepiscopului de Žiča.2 Aceștia aveau preoții lor (unii dintre ei chiar cu nume vlahe, respectiv românești), precum și un episcop (Pitiković) cu reședința la Prilep.

De altfel, în regiunea Maior Vlahia, situată între Bosnia și Croația, înregistrată pentru prima dată în anul 1373, din actuala Croație de Sud-Vest, vlahii au reușit să se mențină mai multe secole la rând deosebiți de populația croată, bucurându-se astfel de o oarecare libertate religioasă - îndeosebi la începutul secolului al XVI-lea, când Imperiul Habsburgic încorporează Ungaria Occidentală și Croația, organizând frontiera pe care colonizează vlahi, până chiar și pe hotarele cu Slovenia. Aceasta este perioada când atât în Lika, cât și în Munții Dinarici și Velebit, au fost colonizați cei mai mulți vlahi. Tot pe atunci, aici au venit partea mare a păstorilor vlahi cu turmele lor de oi.

Primul document scris despre prezența vlahilor, respectiv a morlacilor, datează din anul 1365. Este vorba de Colecția de documente a familie Keglević, editată de Vjekoslav Klaić. După cum reiese din aceste însemnări, banul Nikola Seć colonează vlahi în teritoriile nepopulate dintre Wydcheza și Zrmanje, cu scopul ca aceștia să cultive pământ. 4 Același Klaić mai constată că după anul 1412, pe teritoriul Croației crește numărul locuitorilor vlahi, respectiv al morlacilor și că aceștia obțin aici tot mai multe privilegii, dat fiindcă luptau împreună cu localnicii împotriva Veneției. Pe atunci, vlahii din Lika și din zona de nord a munților Velebit au avut o comunitate bine organizată, în frunte cu un voievod, ca și cei de pe litoral, din Podgorije, ținuturile Starigradului de azi. Este interesant de menționat faptul că Vjekoslav Klaić îi amintește în documentele comentate și pe cicii din jurul orașului Pazin, supuși ai cneazului Ivan Frankopan. Nu se știe, însă, dacă așa se numea întreaga populație vlahă de acolo sau că numai unele triburi purtau această denumire.

Din documentele existente reiese în Dalmația vlahii apar și mai timpuriu. După cum menționează Tomislav Raukar, vlahii de aici sunt amintiți pentru prima dată de cronicarul dalmat Miha Madijev de Barbezonis ca ostași în oastea lui Mladen II Bribirski, în lupta de la Blizine de lângă Trogir din anul 1322, în care acesta a fost învins 6. Se amintesc și în Carta din 14 noiembrie 1357 a lui Ivan Čuze, banul Croației și Dalmației, prin care se interzice vlahilor să-și păstorească turmele de oi pe pășunile care aparțin orașului Šibenik.

Pe baza documentelor păstrate, constatăm că în secolul al XIV-lea vlahii au trăit în regiunea dintre Trogir, Šibenik și Munții Dinara, la Knin, Vrlice și Nutjak, lângă Sinj, iar unii și pe insulele Krk și Pag. Iarna, cei din Lika și Krbav coborau cu turmele spre mare, între Obrovac și Rijeka.

În anul 1405 și apoi în 1420, apar în documentele scrise și primii vlahi în zona Vinodol8. Din păcate, nu s-a scris prea mult despre originea, strămutările și activitatea lor, decât despre unele drepturi pe care le aveau: de a folosi pășunile, de a se ocupa cu comerțul și de se așeza într-o anumită zonă9. Mai multe date despre vlahi a consemnat, la acea vreme, Ludovik Crijević Tuberon (1459-1527), benedictin, descendent al familiei nobiliare raguzene,10 care a adunat date concrete din mai multe regiuni unde au trăit vlahii și a scris 11 cărți cu titlul comun "Comentarii..." Tuberon scrie în lucrarea sa despre vlahii din Moldova, despre cei de ambele părți ale Dunării și de pe țărmul Mării Negre, dar și despre cei din Dubrovnik și din munții care despart Bosna de Serbia, respectiv Stari Vlah, care cuprinde regiunea dintre munții Golije și Romanija. În "Comentariile..." lui Tuberon sunt amintiți morlacii cu numele de morlovlaci, cu mențiunea că sunt foarte numeroși în părțile dalmate și că vorbesc o limbă romanică (latină). Spre deosebire cronicari amintiți, Ivan Lučić (Johannes Lucius, 1604-1679) acordă în cărțile sale (șase în total, cu patrusprezece capitole) un capitol întreg vlahilor. Cu toate că parafrazează mai mulți autori bizantini și italieni, se poate spune că studiul lui Lučić este prima lucrare științifică din istoriografia croată privind problema vlahilor, originea și numele lor. Lučić pornește de la constatarea că vlahii nu apar în documentele istorice dalmate înainte de anul 1300 și că aceștia au fost păstori veniți din Bosnia. Potrivit lui Lučić, după ce nu au mai slujit în armata lui Mladen Šubić Birbirski, banul Dalmației, Croației și Bosniei, acestora li s-a permis să-și înființeze sate (cătune) în văile râurilor, unde s-au ocupat cu agricultura, s-au amestecat cu croații, iar cu timpul s-au extins și în câmpiile orașelor de pe litoral.

În opinia lui Lučić, vlahii sunt urmașii romanilor. Din aspect lingvistic, numele vlah la vechii slavi înseamnă "roman", "latin", "italian", iar din aspect social - "profesional", "păstor."

Bizantinii și italienii i-au numit pe vechii vlahi - morlaci (morlaci sau morovlachi, cuvânt compus din mauro(în greacă - negru) și vlah). De aici provine expresia "latinii negri" sau "tracii romani", ceea ce după Marulić, în croată, însemna "vlahii negri."

Costa Roșu

Note