Reportajul Comoara istroromânilor, publicat săptămâna trecută, a stârnit mult interes, numeroşi cititori solicitând amănunte cu privire la această mică insulă de românitate din Peninsula Istria, împărţită azi între Croaţia (80% din suprafaţă) şi Slovenia (în nord), doar o singură localitate din nord-vest, Muggia aparţinând Italiei (provincia Trieste).

Inginerul Constantin Erbiceanu, cetăţean german de origine română, om de aleasă cultură şi mult umblat prin lume, ne-a trimis traducerea unui recent ghid turistic, apărut la Editura Dumont, intitulat "Coasta croată a Adriaticii", având un capitol despre istoria peninsulei, frumuseţile ei naturale şi atracţiile turistice. Aici, atât italienii, cât şi croaţii utilizează cuvântul turcesc "haide!", pentru a porni la drum sau a se ridica de la masă. În acest ghid, se insistă asupra prezenţei celor aproximativ 2.700 de istroromâni, în zona Ciceria (de unde şi denumirea data populaţiei locale, de "ţânţari"), unde se află cel mai mic oraş al omenirii, Hum, cu numai 20 de locuitori! Iată extrasul care ne interesează (ghidul este din anul 1999).

"În Hum nu există agenţie de turism şi nici telefon. Te retragi din centrul înflorit, continui pe strada principală şi mai departe, în direcţia Rijeka. Se modifică apoi peisajul şi ajungi la un podiş vălurit. Aproape că poţi percepe faptul că această zonă trebuie să fi avut un trecut aprig. Se numeşte Ciceria, "pământul cicer". Numele provine de la crescătorii valahi-români care s-au refugiat cândva din Imperiul Otoman, deoarece "turcii îi tratau mai rău decat valahii pe cai". Ciceri sau ciribiri este denumirea specifică zonei pentru minoritatea cunoscută ca fiind istroromâni. Humbert Fink a dedicat acestei zone, prin volumul său intitulat "O stea a căzut pe pământul cicer", un monument literar, care sperăm să fie citit şi în decursul deceniilor următoare.

Ciceria, care se întinde pe o lăţime de 15 până la 20 km, începand de la Monte Maggiore şi până la înălţimile de deasupra Muggiei, cuprinde oaze ale cicerilor, atât în zona croată, cât şi în cea slovenă. Şi locuitorii din Ciceria slovenă, din împrejurimile localităţilor Golac şi Polijane, sunt consideraţi, în mod tradiţional, drept croaţi; din acest motiv, se vorbeşte croata la Ciribiri, iar istroromâna rămâne limitată la nivel casnic (s.n). În orice caz, câteva aşezări, care cândva erau cunoscute ca fiind pur româneşti, cum ar fi Podgrad, Mune, Vodice, Jelovice, Golac, Polijane, astăzi aproape au dispărut. În momentul de faţă, în Istria există opt sate cu populaţie istroromână. Patru dintre acestea sunt exclusiv româneşti (Žejane, Brdo, Jesenovik, Nova Vas), doua în marea lor majoritate (Šušnjevica/Susgnevizza şi Kostračani/Costerceani), celelalte două fiind Letaj şi Zankovci, capitala cicera fiind Žejane/Jeiăni.

Până acolo nu vom ajunge, ci doar 10 km după intersecţia cu Hum, la localitatea Lupoglav, care nu are ceva deosebit, de aceea o vom lua spre sud, înapoi la punctul de unde am plecat. Urmează 21 km prin caldura "Istriei roşii" (o piatră roşie, care se găseşte cu predominanţa în sudul peninsulei, în timp ce în nord-est domina piatra albă, regiunea numindu-se "Istria albă") şi se ajunge la Pazin. Dacă rămâne timp, se recomandă o plimbare de 14 km, spre est. Printr-o zona muntoasă, trecem prin Gracisce şi se deschide un peisaj cu întinse terenuri agricole. Este realmente încă un pământ cultivabil, deoarece în împrejurimi există un număr mare de mici palate, pseudodomneşti, care au fost ridicate de către ţărani semiaristocraţi."

Iată un indiciu recent asupra prezentei acestei minorităţi româneşti, care îşi păstrează limba şi obiceiurile, într-un mediu unde s-au schimbat stăpânirile, de multe ori, în decursul secolelor. Orice român ce ajunge la Trieste sau Rijeka ar trebui să facă un ocol la fraţii noştri din Ciceria!

Aşa îşi încheie corespondenţa prietenul nostru din Frankfurt am Main, ing. Constantin Erbiceanu, cetăţean german, din 1977, acum reprezentant al unei mari firme germane în România. Descendentul familiilor de boieri moldoveni şi intelectuali de rasă, Erbiceanu şi Flueraş, în "iepoca" comunistă ei având de suportat chinurile închisorilor totalitariste; prin alianţă se înrudeşte şi cu Mircea Eliade. Obligaţiile de serviciu, pentru proiecte energetice cu finanţare internaţională, l-au purtat pe Costache Erbiceanu (născut la Bucureşti, la 21 mai 1939) în Mali, Filipine şi Guinea. Dincolo de cariera inginerească, el şi-a îmbogăţit sufletul cu patimă pentru muzică (matuşa sa, Constanţa Erbiceanu, este socotită întemeietoarea şcolii pianistice româneşti, fiind profesoara unor străluciţi artişti, printre care Valentin Gheorghiu şi Silvia Şerbescu) şi pentru călătorii (a voiajat în 112 tari, pe toate cele 6 continente, prin cele mai îndepărtate şi atrăgătoare spaţii ale Terrei - din Tahiti şi Insula Paştelui, în Nepal şi Mauritius, din Machu Picchu şi Antarctica până în Sahara şi Groenlanda)! De câţiva ani, şi-a recâştigat casa din Bucureşti, unde acum tronează o mare bibliotecă, moştenire de la străluciţii înaintaşi în ale istoriei şi literaturii române, cu superbe colecţii de artă, de la manuscrise vechi şi piese arheologice la CD-uri şi publicaţii de cronici muzicale, inclusiv scrisori de la personalităţi ale culturii universale contemporane şi tablouri ale unor pictori renumiţi din străinătate şi ţară!

În finalul ultimei discuţii telefonice, C. Erbiceanu ne-a promis să ne scrie despre românii întâlniţi pe toate meridianele lumii.

Şi apropo de istroromâni: avem în portofoliu un documentar despre marele savant Nikola Tesla, inventator de talie mondială, care de fapt se numea Nicolae Teslea, ca poreclă după meseria ce-o avea tatăl său, teslar - adică dulgher - istroromân din Croaţia.