Bârdo, satul pustiu

Stă la o măsuţă în umbra casei, privind drumul. Pe măsură ce ma apropii de ea, se ridică în picioare. E bătrâna şi se ridică cu greu. Cu o mână se sprijină de masă, iar cu cealaltă, dusă streaşină peste ochi, încearcă să mă recunoască în soarele amiezii de vară. Cine sunt? Nu m-a văzut niciodată, dar îmi zâmbeşte cu bucurie, de parcă aş fi feciorul întors de pe front. "Bire ai verit! Domnu cu tire", îmi spune, apoi mă apucă de umeri şi mă priveşte de-aproape, de parcă ar vrea să se convingă că exist cu adevărat. Om viu, venit de departe. "România... ie, ie... România", îngână. Îmi ia mâna în mâna ei şi în timp ce mi-o scutură neîncetat, faţa i se luminează de parcă vede un prieten drag. "Frate. Fraţ al nost. Noi, istro-romeni, nu suntem rumeri, dar cuvintam româneşte, tot una limba cu voi. Io sunt Iolanda Starai. Sirup doreşte?" Ne strângem mai departe de mâini. Ştim amândoi că trăim mai mult decât o simplă întâlnire între doi străini. Trăim... istorie. Eu vad şi ascult pentru prima dată în viaţa un istro-român. Aud pentru prima oară limba asta ciudată, atât de asemănătoare cu cea pe care-o vorbesc. Iolanda are dreptate. Noi doi suntem "fraţ".

Ne aşezăm împreună la măsuţă din faţa casei. Privim amândoi drumul încins de soare, pe care eu tocmai am venit: peste o mie de kilometri, din România în Croaţia, către peninsula Istria, ce înaintează în Marea Adriatică. Am mers după satele marcate pe hartă cu nume româneşti: Sucodru, Costârceni, Rumeri, Livadea, Şuşnieviţa... Aşa am ajuns la poalele Muntelui Maggiore, Muntele Mare al păstorilor istro-români. Pe măsura ce înaintam, peisajul semăna tot mai mult cu dealurile Buzăului, de acasă. De fapt, era la fel cu tot ce văzusem peste tot pe unde umblasem în expediţiile "Formulei As", în căutarea de urme româneşti. Ţara istro-românilor seamănă izbitor cu teritoriile friulilor din Dolomiţii Italiei şi cu cele ale bascilor din Pirineii francezi. În munte, tot mai în munte, printre cariere de piatră şi vârfuri greu accesibile. Aşa am ajuns în Costârceni şi am urcat mai departe, până sus, în vârful colinei, în Bârdo...

Sat nemişcat şi tăcut. Ca o coroană pe creştetul colinei sunt aşezate casele lui. De fapt, întregul sat înseamnă trei ruine: o casă pipernicită, clopotniţa şi biserica părăsită, cu cimitirul din jurul ei. Drumul face o buclă în jurul clopotniţei, ca să te trimită de unde ai venit şi-atât.

Prin ferestrele caselor în ruina izbucneşte vegetaţia crescută sălbatic. Camerele sunt tapetate cu iedera, plopi înalţi ţâşnesc prin acoperişuri. Verdele întunecat al buruienilor se revarsă peste pervazul ferestrelor şi peste pragurile fără uşi.

Iolanda locuieşte în casa pipernicită. Cu privirea fixată înainte, pare că de zeci de ani nu s-a mişcat de la măsuţă ei, urmărind spectacolul naturii ce cotropeşte încet zidurile stacojii. Ai zice că aşteaptă să fie şi ea acoperită de iederă. Este ultimul supravieţuitor, singurul locuitor al satului Bârdo.

În neclintirea caniculei de amiază, bem "sirup" şi Iolanda începe să-mi povestească. N-am nevoie de traducător. Chiar dacă nu înţeleg toate vorbele pe care le spune, îi înţeleg gândurile, zâmbetul de pe faţă şi, mai cu seamă, emoţia. Iar ele n-au nevoie de dicţionar. Româneşte sau în istro-română sună la fel.

Bunicul şi străbunicul cuvintau româneşte, îşi începe Iolanda povestea. Nu se ştie de când. Aşa ne-am pomenit noi, cu limba asta. Noi, istro-românii sau vlaşchii, cum ni se spune pe-aici. În obcina noastră, noi, toţi, cuvintam româneşte. Cândva, Bârdo era o selişte mare şi frumoasă, 800 de oameni veneau în fiecare dumirică la slujbă, la bâsearică, unde prevtu le zicea mereu despre bătârii lor. În Bârdo n-a existat niciodată şcoală românească, dar oamenii şi-au păstrat limba ca pe un lucru sfânt. Acum se pierde, spune cu tristeţe Iolanda, copiii nu o mai vorbesc, tinerii merg departe la facultăţi, unde învaţă în croată sau în italiană. Muce lucruri zicem pe hârvatschi (croată), mai ales tinerii cuvintă aşa. Majoritatea istro-românilor au plecat în America, iar bătârii au murit spune Iolanda şi priveşte spre cimitir. Apoi întoarce capul spre drum, ca şi când s-ar auzi cineva venind. Dar nu vine nimeni.

Iolanda aşteaptă de mai bine de 30 de ani să se întoarcă acasă vlaşchii. I-a văzut pe toţi plecând pe sub fereastra ei. Familie după familie. S-au dus în lumea largă, până a rămas doar ea, biserica şi cimitirul.

Aerul neclintit de pe vârful colinei este spart, brusc, de ţipatul unui clopot. Dangătul, ca o tânguire, străpunge căldura amiezii şi se aşterne peste ruinele satului. Nu e nimeni acolo, mă lămureşte femeia. Prevtu a plecat demult. Dumirica, bisearica e pustie.

Astăzi, la biserica din Bârdo se mai strâng, din două în două săptămâni, 10 persoane. Nu mai e nimeni să tragă clopotele, care funcţionează automat, cu un mecanism electric. Preotul vine şi tine slujba, cei câţiva oameni îşi vizitează morţii şi apoi se întorc la casele lor răsfirate prin împrejurimi. Nu se mai ţin serbări câmpeneşti ca altădată. Nimeni nu mai lucrează pământul. Oamenii s-au dus odată cu limba română şi cu obiceiurile venite cine ştie de unde şi cine ştie de când. Totul se sfârşeşte acolo unde drumul se termină, făcând o buclă în jurul bisericii: la cimitir.

Pe la asta oră povârneam cu toţii în selişte, spune Iolanda. Şi tare cântam. Veneam de la câmp, bucuroşi. Duminica bătea clopotul anume pentru ca oamenii să se strângă în faţa bisericii, să cânte, să joace şi să împartă colaci. Era frumos pe atunci. Şi trăia şi Mario, iubitul şot al Iolandei, un bărbat frumos, cu bucle negre...

Iolanda n-a vrut să plece. S-a încăpăţânat să rămână în sat. Stă cât e ziua de lungă la măsuţa din faţa casei şi aşteaptă sa se întoarcă oamenii, vremurile, fericirile de-altădată. Uneori ştie ca e o speranţa zadarnică. N-o sa mai fie nimic cum a fost. Limba va muri, odată cu oamenii. Bătârii se duc, copiii nu mai cuvinta pre româneşte. Doar Bruna, fata Iolandei, mai ţine graiul înaintaşilor ei, dar şcolile sunt doar italieneşti şi croate... Eu de aici nu plec, spune cu tristeţe Iolanda. Aici m-am născut şi-am crescut. Familia mea e aici, vechii mei, chiar dacă dincolo e gardul cimitirului.

Iolanda se aşează din nou la măsuţă ei. Du-te cu bire. Domnu te-ajute, îmi spune. Ea nu ştie. Nu ştie că limba pe care o vorbeşte e declarată de UNESCO limbă protejată, pe cale de dispariţie. Nu ştie să spună, ca lingviştii, că odată cu limba istro-românilor, dispare o cultură întreagă, obiceiurile, lucrurile aşa cum erau ele rânduite în limba vlaşchi. Dar simte, ştie că este aşa. Undeva, în străfundurile fiinţei sale, resorturi neştiute şi ascunse de secole o fac să nu plece. Să reziste singură, printre ruinele şi crucile istro-românilor.

"În ceasta casă se vorbeşte doar româneşte"

"Fraţ rumeri! Fraţ mei buri!", strigă Pepo Glavina şi ne ia pe sus. Ne îmbrăţişează şi ne pupă pe amândoi obrajii. E roşu la faţă de emoţie, vocea şi mâinile îi tremură. Ne invită în casă cu cea mai mare curtoazie, de parcă am fi preşedinţi, nu doar simpli reporteri. Întinde pe masa rotundă din salon o pânză curată şi aduce cel mai bun vin al său. Toarnă în pahare şi apoi ne priveşte aşa, de parcă nu-i vine să creadă că suntem chiar în casa lui: "Fraţi mei din România!", spune şi îşi şterge două lacrimi de bucurie.

Trei zile, Pepo Glavina din Şuşnieviţa a fost de negăsit. De fiecare dată când întrebam de el, oamenii aveau mai întâi un zâmbet în colţul gurii. Apoi ne lămureau că e plecat în munte. Singur. Ce face de trei zile singur, pe Monte Maggiore? "Petrece!" Ne răspundeau vecinii care îi ştiu obiceiurile. "Stă în sălbăticie, petrece, umblă singur. Cine poate şti ce face Pepo în inima muntelui?" şi mereu acelaşi zâmbet îngăduitor şi plin de înţelegere pentru vecinul lor. De bună seamă, îl cred un pic ţicnit. Dar faţă în faţă cu el, am descoperit mai degrabă un om emotiv. Un adolescent care nu vrea să se maturizeze, plin de pasiune în tot ceea ce face sau zice. Cu ochii mari, albaştri, câteodată cu mişcări de timid ce încearcă să îşi înfrângă reţinerile. În Şuşnieviţa, toată lumea îl cunoaşte pe Pepo Glavina pentru ciudăţeniile lui, şi, mai ales, pentru marea lui dragoste: limba română.

A strigat pe toate uliţele satului că istro-româna nu trebuie să moară. A strigat pe străzile din Zagreb că istro-românii vor să le fie recunoscută limba şi s-a întins pe jos cu o pancartă pe piept în Piaţa Unităţii din Trieste, cerând drepturi pentru minoritarii români din Croaţia. "Mulţi m-au considerat nebun. Poliţia croată a venit la mine acasă şi m-a întrebat că ce-i cu ideea asta cu minoritatea istro-românilor? Mi-au zis că sunt nebun şi că, dacă nu termin cu povestea asta, o să am de-a face cu ei. La câteva luni după vizita poliţiştilor, Croaţia a semnat acordul cu Uniunea Europeană, prin care se angaja să protejeze limbile minoritare, inclusiv istro-româna, un dialect pe cale de dispariţie. Atunci aş fi vrut să îi întreb şi eu pe poliţiştii care m-au interogat: cine-i nebun?"

Pe unul din pereţii salonului, un afiş mare te anunţă de la intrare: "În această casă se vorbeşte doar româneşte". Şi, într-adevăr, prietenii şi foştii vecini plecaţi în America trec mereu pe la el ca să cuvinteze "vlaşca". Şuşnieviţa s-a golit, ca mai toate satele de istro-români. Majoritatea au plecat în America sau în Italia sau, pur şi simplu, în lumea largă. Au rămas câţiva. Nici Şuşnieviţa şi nici satele dimprejur nu au o şcoală în limba română. Au avut o singură dată, demult, în perioada interbelică. A durat trei ani şi era condusă de un personaj legendar: Andrei Glavina. Pepo e rudă cu el şi a moştenit pasiunea nebunească pentru România şi limba română.

Casa lui Pepo nu are uşi. Pe zidurile ei umblă scorpioni mici, maronii, care îşi ridică ameninţător acul, atunci când îi priveşti de-aproape. În casa, de pe bufet pe televizorul vechi şi de-acolo pe pat, sar lăcuste şi cosaşi.

- Când ai fost ultima dată în România? îl întreb. Pepo îşi coboară ochii albaştri. Faţa lui, din rozalie devine roşie, ca de fiecare dată când vorbeşte despre România. Răsuceşte paharul cu vin pe masă, ca şi cum ar încerca să îi găsească locul perfect. Îşi ridica privirea înceţoşată de lăcrimi către mine: "Acasă în România?". Şi apoi adaugă şoptit: "Acasă... În România... Nu am fost niciodată".

Tăcere. Ne uităm la el. Ne uităm unii la alţii întrebându-ne din priviri dacă am auzit cu toţii acelaşi lucru. "Dar virit România la mire! E bire şi aşa!", izbucneşte cu veselie Pepo. Are lacrimi în ochi şi ne ia de după umeri bucuros, ne îmbrăţişam din nou. "E bire! E bire! România e inima mea!", spune necontenit. "Va iubesc! Va iubesc! Fraţ ai mei!" Plin de vervă, se duce la bufet şi dintr-un loc secret scoate o cutie. O ţine pe palme, de parcă ar fi un sipet preţios. O aşează pe mijlocul mesei şi, cu mâinile tremurânde, o deschide: "Mereu România vine aisi!".

Din sipetul preţios, începe să scoată cărţi de vizită. Ni le prezintă nu ca pe nişte bucăţi de hârtie, ci ca şi cum fiecare întrupează însuşi personajul înscris acolo: profesorul cutare de la Roma, celebrul lingvist de la Timişoara, reporterul cutare de la televiziunea din Iaşi, consulul României la Zagreb. Pe fundul cutiei sunt câteva fotografii, tăieturi din ziare şi cărţi poştale primite din România. Vedeţi? pare sa spună. România a venit la mine şi eu mereu o am cu mine. La ea visez pe Muntele Maggiore. Istro-românii aşteaptă România. Acolo e limba lor şi e casa lor din "bătâri".

Prin curtea cu iarbă, Pepo ne-a condus pana la poartă. "Într-o zi, o să mă însor cu o româncă", ne-a spus la despărţire. "Nu ştiu cum o să se întâmple, pentru că eu nu am cum să plec de-aici, dar ştiu că aşa o să fie. O să avem copii şi o să vorbim cu toţii româneşte."

Un singur lucru ne-a cerut Pepo. Dacă o să mai trecem vreodată pe la el, să îi aducem cărţi. Cărţi în limba română. Şi, mai ales, un abecedar. Istro-românii ca el, deşi vorbesc limba română, nu au văzut niciodată un abecedar în limba maternă. Vrea un abecedar să nu îşi uite limba. Să nu se uite pe sine. Să nu piardă tot ce are mai de preţ: "limba bătârilor".

Zvonciarii din Jeiăni

Sunt şapte. În picioare au opinci. Nojiţele merg strâns în sus, pe picior, peste iţari. În faţă le atârnă tigve goale, legate de brâu. Poartă un soi de cojoace lungi până la pământ, acoperite cu făşii de hârtie colorată. Pe cap au măşti ciudate, împodobite. Şi sus de tot, pe creştet, fiecare dintre ei poartă un soare. Câţiva trecători s-au oprit în piaţa Del Unita din Trieste şi se uită pe jumătate timizi, pe jumătate curioşi, fără să ştie la ce să se aştepte de la făpturile astea, care nu seamănă cu nimic din ce-au văzut până acum. Brusc, cei şapte încep să se mişte. Joacă apăsat, de pe un picior pe altul, învârtindu-se în cerc. Pe cojoacele lor, ascunse sub hârtie colorată, încep să sară clopotele şi sunetul lor este asurzitor. Ei sunt zvonciarii. Italienii se îngrămădesc să-i vadă. Publicul creşte şi, în curând, toată piaţa e cu ochii pe ei. Dansul ritualic, bizar, venit acolo din alte timpuri şi parcă din altă lume, continuă. Dar dacă pentru italienii de pe margine e o ciudăţenie, pentru cei câţiva români, dansul zvonciarilor mişcă ceva în adâncul sufletului. Seamănă cu capra românească, deşi clopotele legate de cojoace sunt identice cu cele ale brondoşilor din Maramureş. Şi soarele zamolxian pluteşte peste capetele noastre.

E, de fapt, cel mai vechi obicei păstrat de istro-românii din Croaţia: zvonciarii. Ei alungă în primăvară duhurile rele, dansând aşa pe uliţele satului. Ei aduc fertilitatea. Opincile sunt moştenite de la bătrâni. Iţarii făcuţi la război. Clopotele bătute de fierarul satului. Într-un singur sat s-au mai păstrat, ca prin minune, toate astea: Jeiăni. Un sat pierdut în munţii Istriei, ascuns printre creste de piatră şi păduri.

"Şansa noastră poate că a fost izolarea", spune Mauro, care foloseşte un traducător. Vrea sa fie înţeles exact. Să-şi transmită complet mesajul. "Până în urmă cu câţiva ani, se ajungea greu în satul nostru, nu era şosea ca acum. Din cauza asta, chiar dacă satul a fost ras din temelii în timpul războiului şi oamenii s-au refugiat, Jeiăni s-a ridicat din nou şi şi-a păstrat destul de bine tradiţiile. Şi mai ales limba."

În Jeiăni, toată lumea vorbeşte româneşte, o română străveche, desigur, dialectală, exact ca Mauro şi ceilalţi zvonciari. Vorbind cu oamenii din acest sat pierdut, am senzaţia că mă plimb printr-un muzeu al limbii române. Fiecare ţăran din Jeiăni cu care am stat de vorbă e un tezaur, un muzeu ambulant. "Aşa cuvintam noi. Ce-i mare lucru?".

Jeiăni a fost şi mai izolat decât satele de la poalele Muntelui Maggiore. Spre deosebire de Şuşnieviţa, unde cândva a existat o şcoală în limba română, aici nu a existat niciodată nimic. Nu au avut niciodată cărţi în limba română. Cu toate astea, cuvintele seamănă izbitor sau sunt identice. "Aşa am învăţat limba, aşa s-a vorbit de când ne ştim", spun oamenii.

Deşi istro-româna este al patrulea dialect important al limbii române, doar câţiva lingvişti au studiat limba locuitorilor din Istria. Chiar şi azi, cercetătorii ar găsi femei care ştiu să descânte cu cărbuni puşi în apă sau să spună de deochi, într-un fel ce seamănă izbitor cu ceea ce este în România. Înainte să se facă şoseaua, întregul sat era de ciobani. O meserie ciudată, pentru clima mediteraneeană, unde nu se face transhumanţă. Dar oamenii "aşa au pomenit" şi aşa au trăit până în urmă cu două generaţii. Acum nu mai sunt ciobani în Jeiăni. Civilizaţia, venită în viteză pe autostrăzi sau şosele, deşiră necontenit ultimele urme româneşti. Zvonciarii sunt aproape ultima redută de tradiţii.

La o masă lungă, în căminul cultural al satului, zvonciarii povestesc bucuroşi despre streghe şi munţi, ciobănia de altădată sau plante miraculoase. E o undă de tristeţe în glasul lor. Ştiu că îşi povestesc sfârşitul ce se desfăşoară implacabil sub ochii lor. Ar vrea să îşi păstreze limba, obiceiurile. Ar vrea să îşi audă copiii vorbind limba română. După toate poveştile însă, întrebarea lor cade ca o ghilotină: "Ce puteţi face pentru noi ca să ne salvăm?".

"Nas", "nas", "piţior", "picior"

E încălţată cu tenişi. Poarta jeansi. Ca orice tânăr la 17 ani. E la liceu. Îşi dă şuviţele după ureche şi zâmbeşte timid: "Îmi plac motocicletele. Deja am un scooter şi, cum să zic, mă simt liberă şi fără griji când plec singură pe motocicletă".

O cheamă Cristina. Cristina Carlović. "Da, ştiu româneşte", mi-a spus în faţa porţii. Locuieşte în satul Sucodru. "Codru, adică Monte Maggiore. Şi satul e sub codru. De-asta numele este aşa", îmi explică. Se uită la mine să vadă dacă am înţeles româna ei. Şi eu sunt uimit să înţeleg şi ea este uimită că eu înţeleg.

Liceul ei este în oraş. La liceu are o mulţime de prieteni. Au motociclete şi se plimbă împreună. Îi place să danseze şi merg împreună la dans. Pentru toţi prietenii ei, Cristina e un pic mai specială: atunci când vorbeşte cu părinţii la telefon, nimeni nu înţelege nimic din limba ciudată în care li se adresează, dar care seamănă destul de mult cu italiana. E limba română, le explică ea.

Nici un tânăr de vârsta ei nu vorbeşte româna. Nici la liceu şi nici în sat. "În satul meu, sunt ultima vorbitoare de limba română. Am învăţat-o în casă, în familie, doar vorbind. Nu există cărţi sau gramatici pentru limba mea. După mine, nimeni nu o să mai vorbească româna în Sucodru. Tinerii în nici un caz. Eu mai vorbesc doar cu părinţii şi cu oamenii mai în vârstă."

A auzit de România. Bucureşti nu ştie ce este. În schimb, îşi duce degetele la nas şi spune: "nas". "Nas", răspund şi eu. Îmi duc mâna la picior şi spun: "picior". "Ie, piţior", zâmbeşte Cristina. "Ochi. Dinte. Ureche. Frunte", continuă ea. Îmi întinde mâna: "mâra". Eu râd. Râde şi ea.

Cătălin Manole
Foto: Iulian Ignat