"Bine aţi venit la noi. Domnu v-ajute."

Două afiş enorme de pânză flutură, legănate de briza mării Adriatice, pe zidurile fastuosului palat Constanzi din centrul oraşului Trieste: "Salvate istro-romeni!", "Salvaţi istro-românii!". Dedesubt, în conturul ca o inimă al peninsulei Istria, se văd doi ţărani, un bărbat şi o femeie. Fota, iţari, laibăr, opinci, asemeni ţăranilor noştri din Carpaţi. Şi cuvintele marelui lingvist român Sextil Puşcariu, scrise cu litere mari în limba italiană: "Ca o inimă se profilează Istria pe albastrul Mării Adriatice. În această inimă curge sânge românesc".

Rămâi uluit, privind. E amiază, e miezul verii, soarele arde oraşul imperial, pustiu, de piatra albă. În faţa palatului Constanzi se deschide, largă, piaţa Unita. O piaţă enormă, ce se sfârşeşte direct în apele mării. Acolo, într-o sală din pântecul unei clădiri ce înaintează mult în valurile Adriaticii, un grup de oameni vorbesc despre România. Sunt o sută, cel mult două. Toţi aşezaţi pe scaune, cu spatele spre o uşă larg deschisă, prin care nu se vede decât albastrul cerului şi al mării, împreunate. Doar câţiva dintre ei sunt români. Cei mai mulţi sunt italieni, sloveni şi croaţi. Organizator e un italian get-beget, Edvino Curtis. Vorbesc despre istro-români, o străveche populaţie românească, care mai trăieşte acum doar în sudul peninsulei-inima, în Istria croată. Despre nişte "români vechi" de-aproape un mileniu, ori poate chiar dintotdeauna, rămăşiţe din vremea Daciei Mari. Aceşti "străvechi" au azi una dintre cele mai rare limbi de pe pământ. Doar vreo două sute de suflete o mai "cuvintează". Dacă nimeni nu întreprinde ceva foarte urgent, peste 30-40 de ani nu o va mai vorbi nimeni. Graiul acesta va muri. Străinii adunaţi la Trieste se-ntreabă cu patimă ce s-ar putea face pentru istro-români. Cum s-ar putea salva limba şi cultura lor, "o adevărată comoară", "un muzeu viu al limbii române vechi şi al întregii Europe". Altădată au fost mii, ocupau aproape întreaga peninsulă, până aici, la Trieste, în acest mare oraş italian. Azi îi găseşti doar în jurul a două sate croate din sud, sărace şi uitate de lume - Jeiăni şi Şuşnieviţa. Deşi nici un om de acolo n-a fost vreodată în România, ei vorbesc încă o limbă română ancestrală, ca-n Evul Mediu, sau poate chiar a primilor români răsăriţi din daci. Părăsiţi de toată lumea, fără şcoală, biserică, televiziune sau presă în limba lor, fără nici o ştire sau ajutor "de acasă" din România, ei încă reuşesc să vorbească.

"Bire aţi verit la noi! Nu va fie ruşire de limba voastră, nu va prăpădiţi pre cale. Va cuvintaţi cu ai voştri feciori, în seliştile (satele) voastre. Doar aşoa neica limba nu se pierde şi fi-va apărată în veac. Domnu v-ajute!..." Aşa sună cuvântul de deschidere a conferinţei de la Trieste, al domnului Emil Petru Raţiu, în cea mai curată limbă istro-româna. Auditoriul îl priveşte fascinat. Sărmanul domn Raţiu... El nu e istro-român, e "român nou", de-al nostru, de azi, medic la Roma, plecat de zeci de ani din România. Tot de atâţia ani se luptă singur, cu încăpăţânare, pentru drepturile acestei etnii urgisite. Ca un cercetător amator, a bătut din poartă-n poartă pe la casele istro-românilor, încurajându-i necontenit, studiindu-le limba, implorându-i să n-o uite şi s-o vorbească împreună cu feciorii lor, mai departe. A protestat cu succes la cele mai înalte foruri europene, aşa cum n-au făcut-o toţi savanţii şi oamenii politici din ţara laolaltă.

Nici un oficial român nu e astăzi la conferinţa asta. Nici un ambasador, nici un politician. Niciodată, în cei 17 ani de la Revoluţie, n-a călcat nimeni pe-aici. Nimeni nu i-a ajutat vreodată pe istro-români, măcar cu o vorbă bună. Doar acum, la Triste, le-au sărit în ajutor "fraţii" lor din înălţimile Alpilor: reprezentanţi ai friulanilor, ai bellunezilor, ai romanşilor. Minorităţi la fel de primejduite, dar care au ştiut să-şi păstreze graiul şi identitatea. Au venit aici ca să-i ajute pe fraţii lor istro-români, să-i înveţe ce trebuie să facă. Cercetători străini îi studiază "cu lupa". Echipe de la Discovery îi filmează şi-i urmăresc atent, acasă la ei. Se mira de fiecare dată că această limbă se păstrează de atâtea veacuri, poate de milenii, vorbind de "un adevărat miracol". E inexplicabil, zic toţi. Nici un grai nu se poate menţine atâta vreme, sub presiunea atâtor limbi care-l înconjoară şi fără absolut nici un sprijin din patria-mamă. Dialectul istro-român e trecut în Cartea Roşie a UNESCO pentru limbi pe cale de dispariţie, cu specificaţia "grav periclitata". Despre toate astea se vorbeşte azi aici, la Trieste, în sala cu uşa care da spre neantul albastru, către mare şi cer. Undeva, în spate, suntem noi, singurii jurnalişti români. Suntem patru. Patru reporteri de la "Formula As".

"De sute de ani vă aşteptam să veriţi. S-aveţi a noastră grije."

Soarele asfinţeşte lin peste Adriatica. Oamenii de la conferinţă ies împreună pe chei. Stau laolaltă, grupaţi, vorbesc aprins între ei. Sunt altceva decât lumea obişnuită care trece prin Trieste, decât acei vilegiaturişti eleganţi ce se plimbă tihnit pe ţărm, cu mâinile la spate, printre yahturi albe.

La conferinţă au fost invitaţi şi câţiva istro-români. Îi vad. Cinci bărbaţi, ţărani din Jeiăni, din cel mai important sat al istro-românilor. Oameni puternici, cu musteţi viguroase, braţele încrucişate pe piept şi privirea hotărâtă. Petru Raţiu îi îmbrăţişează pe toţi, nu ştie pe care sa-l prindă în braţe mai întâi. Ochii îi sunt luminoşi, râzători, tremurând de lacrimi. De-o jumătate de an n-a mai fost pe la ei. Le împarte câte-o revista "Scrisoare către fraţii rumeri", singura revistă istro-română scoasă vreodată-n istorie, pe care el, bătrânul medic, o scrie singur şi-o tipăreşte la imprimanta din biroul său, apoi o trage la xerox. Şi abia atunci când îi aud pe ţăranii aceia rostind serioşi cele dintâi cuvinte, cu glasurile lor groase şi bărbăteşti, abia atunci simt, cu adevărat... socul! "Da’ când veriţi la noi acoasă? Veriţi mâre (mâine)? Poate veriţi şi cu ceata de jurnalişti. Noi tot înţelegem tot ce ei cuvinta în româneşte..." Noi, "ceata" de jurnalişti, rămânem pur şi simplu cu gurile căscate. Dacă îl schimbi pe "n" în "r" (inimă-irimă, bine-bire, întocmai ca-n Maramureş) şi câteodată pe "a" în "oa" (casă-coasă, aşa-aşoa, carne-coarne), înţelegem şi noi aproape tot ce cuvânta. Ne năpustim asupra lor, cu mii de întrebări. Abia acum ne dăm seama cu-adevărat cine sunt ţăranii pe care-i avem în faţă. Oameni care au supravieţuit veacurilor. Nici ei, nici bunicii, nici străbunicii lor n-au fost vreodată în România. Nu ştiu nimic despre ţara aceea stranie de unde venim noi, despre Bucureştiul aflat la peste 1500 de kilometri depărtare. Încă de copii, n-au auzit niciodată vorbind un român "adevărat", afară de acest domn Raţiu şi alţi doi-trei entuziaşti ca dânsul, care au trecut pe la ei prin sat de vreo cinci-şase ori în ultimii 17 ani. Şi totuşi, acum îi auzim, cu urechile noastre.

Pornim împreună, înapoi, spre palatul Constanzi, acolo unde se va deschide prima expoziţie închinată vreodată istro-românilor, având ca temă istoria, tradiţiile, limba acestor oameni fabuloşi. (Toţi banii necesari acestei expoziţii, cheltuielile pentru închirierea sălilor, cazarea şi masa participanţilor, banii pentru afişele ce împânzesc oraşul, toate au fost suportate de un singur om: italianul Edvino Curtis, împătimit de istro-români. El a realizat expoziţia şi a organizat totul, fără absolut nici un sprijin, măcar moral, din partea statului român.)

Domnul Raţiu se bucură de bucuria cu care-i ascultăm pe istro-români. Înalt, subţire, elegant, în costumul sau alb, cu părul întins pe spate şi chip de actor englez, trece de la unul la altul şi-i ia pe după umeri, de parcă ar vrea să-i strângă pe toţi, din mers, lângă inima sa. Ne zice mereu ca aceşti oameni ar trebui să fie numiţi eroi, un tezaur naţional, că nu poate pricepe nicicum nepăsarea şi indolenta deplină a "trădătorilor" de la Bucureşti. "Uitaţi-vă de pildă aici, în piaţa Unita, în 1996 a fost o uriaşă manifestaţie numită "Salvaţi istro-românii!". Peste tot în piaţa asta erau tineri întinşi pe jos, italieni, americani, australieni... Strigau toţi: "Salvaţi-i! Nu lăsaţi acest neam să moara!". Toate străzile din Trieste erau pline de afişe cu un chip uriaş de ţăran istro-român din Jeiăni. Te copleşeau încă de când ieşeai din gară. Ei bine, ambasadorul nostru la Zagreb a adormit în sala de conferinţe. A ieşit de la dezbateri, s-a dus să bea ceva la o cârciuma, apoi s-a întors şi a adormit. Va daţi seama? Străinii aia, etnografi, lingvişti, cercetători, se strofocau acolo să găsească soluţii pentru istro-români, iar ambasadorul nostru dormea. Un om gras, guşat, care asuda mult. Se uitau la dansul şi nu le venea să creadă..."

Următorul ambasador, Constantin Ghirda, avea să declare că-n satele istro-române nu mai sunt "decât vreo doi moşi", care nu merită mare atenţie. "L-am auzit chiar eu declarând asta, la un dineu oficial în Veneţia. De unde ştia? Cică îi spusese lui "cineva" de pe-acolo. Habar n-avea de tratatul bilateral româno-croat din 1994, ce prevede şcoli, schimburi culturale şi toate drepturile pentru minorităţi. Croaţii sunt toleranţi, ne-ar lăsa să facem ceva pentru aceşti bieţi oameni, este cadru legal, totul mură-n gură. De ce nu i-a chemat nimeni în România pe oamenii ăştia, cu folclorul şi costumele lor? De ce nu s-au gândit să le facă măcar o grădiniţa în sat, ca să nu se piardă limba chiar de tot? De ce nu le-au trimis măcar câteva abecedare? Oamenii le-au cerut, s-ar citi pe rupte, cu disperare s-ar citi, chiar şi de către adulţi. De ce n-au adus câţiva studenţi filologi, să studieze cel mai vechi grai românesc din lume, care acum dispare? De ce n-au venit ei înşişi, fie doar să-i vadă pe românii ăştia uitaţi? Să le zică doar atât: "Fiţi mândri de limba asta". Atât. Sunt lucruri foarte simple... Am fost acolo, sunt multe case goale, oamenii mi-au spus că le-ar dona bucuroşi, gratis, daca ar şti că-n ele se va face o grădiniţă. La noi, croaţii caraşoveni se bucură de toate privilegiile, având grădiniţe, şcoli, până şi liceu în limba maternă. Nu de la croaţi pleacă astăzi necazul. Totul pleacă de la ticăloşii aia din tara..."

Ambasadoarea de azi, Oana-Cristina Popa, nici nu s-a obosit să treacă vreodată prin satele istro-române, în cei trei ani de când stă la Zagreb. Petru Raţiu a implorat-o în scrisori să meargă măcar puţin, măcar să-i salute pe oamenii aceia, căci asta ar însemna enorm pentru dânşii. În 2006, ea a ajuns până la Pola, un oraş croat din sud, trecând chiar prin inima ţinutului istro-românesc, la numai câţiva kilometri de satele Jeiăni şi Şuşnieviţa. Nu s-a deranjat însă să se oprească. "Cine îi alege, Dumnezeule, pe diplomaţii ăştia? Asta-i o diplomaţie a laşităţii, a indolenţei! Cum să ne mai miram, aşadar, că doamna Popa nu este astăzi aici, la una din cele mai importante manifestări dedicate unor români străvechi din ţara de care ea răspunde?" Acolo, în mijlocul uriaşei pieţe din Trieste, Petru Raţiu ridica pumnul spre cer. Un pumn delicat, cu degete subţiri, fără putere. Ţăranii de Jeiăni merg mai departe, cu privirea în pământ. Au înţeles aproape tot ce-am vorbit. Ei însă au renunţat de mult să se mai revolte. Au şi uitat ce-nseamnă să-ţi fie dor atâta timp de cineva care nu te vrea, care nu te iubeşte.

"De sute de ai (ani) v-am aşteptoat pre voi să veriţi, să ne zbăviţi, s-aveţi a noastră grije..." Aşa zice Mauro Doricić, bărbat cu chipul ros, fruntea înaltă şi mustaţa ca argintul, un fel de căpetenie negrăită a tuturor jeiănenilor. Singurul oficial român a venit la ei în sat în anul 1995 - un ambasador. Se pregătiseră cu toţii, "ca de-un mare praznic (sărbătoare)", cu mese întinse, cu cântece, cu "pare şi soare" (pâine şi sare). S-au primenit, au îmbrăcat costumele vechi, au tras clopotele la biserică. Aveau emoţii. Era pentru ei, fără exagerare, un eveniment istoric, epocal. Ambasadorul a stat doar o jumătate de ora, în picioare. Zicea mereu ca e grăbit, c-o să mai vina el. La plecare, le-a făcut nişte promisiuni tuturor, strigate din uşa maşinii. Promisiuni pe care nu şi le-a ţinut niciodată.

Zvonciarii din Jeiăni

Trebuie neapărat să mergem la Jeiăni. Să-i vedem pe istro-români acolo, acasă la ei. Pornim a doua zi. De la Trieste, ca să ajungi în satele acelea, trebuie să treci două frontiere: cea slovenă şi cea croată. Ne îndreptam spre Monte Maggiore, singurul munte de pe întreaga peninsula a Istriei. Unde se puteau ascunde mai bine păstorii vlahi (aşa li se mai zice şi azi istro-românilor) decât în aceste locuri? Muntele Mare... De-o parte şi de alta a lui încă mai trăiesc, uitaţi, puţinii noştri fraţi "rumeri".

La Jeiăni ajungi greu, chiar dacă acum este aproape de marea autostradă spre Rijeka. Cincisprezece kilometri de drum întortocheat, fără indicatoare, printr-un codru neîntrerupt. Parca tot izolaţi se încăpăţânează să trăiască şi astăzi vlahii aceştia, departe de restul croaţilor. La piciorul muntelui, într-o poiană îngustă, înconjurată numai şi numai cu păduri sălbatice de fag. Acolo şi-au pitit satul, din străvechime. Case mari, albe, de gospodari lipiţi de locul lor. Multe din ele în ruină, moarte odată cu ultimii oameni. "Cârciuma" cu câţiva "bătâri" şezând la mese de tablă, cu păhăruţe în faţă, punând alene ţara la cale.

Bărbaţii tineri ne aşteaptă la capătul satului, aliniaţi în faţa clădirii şcolii. Cei cinci pe care i-am cunoscut la Trieste sunt printre ei. Cu toţii îşi frământă palmele mari, aspre, emoţionaţi ca nişte feciori. Stăm faţă în faţă, noi şi ei, români şi istro-români. Puţin ruşinaţi, neştiind ce să zicem mai întâi. Vorbele parcă nu se lăsa rostite. "Bire aţi verit, fraţ, în obcina noastră!", sparge tăcerea unul Radu Stancović, zis Garjinca, şi atunci începem toţi a zâmbi. "Na, haideţi nuntru..."

Nu vă pot descrie bucuria pe care-o simt în ochii lor, atunci când ne poftesc să şedem şi ne "răstignesc" (întind) masa. Da, se poate spune ca aceşti oameni ne aşteptau. De o viaţă întreagă ne aşteptau, ca pe nişte rubedenii dragi, care-au întârziat un pic la un prânz în familie, dar pe care ei îi iartă, blajini, bucurându-se ca totuşi au venit, fie şi în ultimul ceas. Bem "vir" (vin) şi vorbim relaxaţi, mereu râzând, de parc-am face interviuri cu cine ştie ce ciobani de-ai noştri, din Bucovina sau din Apuseni.

Sunt azi în sat vreo 130 de vorbitori de istro-română. Acum 50 de ani erau de şase ori mai mulţi. Peste 30-40 de ani nu va mai fi nici unul.

Dintre bărbaţii strânşi în jurul mesei, cei mai mulţi sunt "zvonciari", celebrii clopotari din Jeiăni, păstrători ai unei tradiţii străvechi, ce se mai păstrează, ca prin miracol, şi azi. Jeiănenii nu pot trăi fără aceşti zvonciari. Nu-şi pot începe anul nou fără ei. La fiecare 6 ianuarie, zvonciarii colindă întreg satul şi "zvonesc" "un an bur", roditor. Cu "şubele" de oaie pe spinare şi "baierele" cu tălăngi răsunând asurzitor pe solduri, joacă un dans precreştin, viril, sălbatic, de alungare a iernii şi spiritelor rele. Ei sunt unul din cele mai renumite grupuri folclorice ale Croaţiei şi ale întregii Europe. Trofeele lor atârnă peste tot pe pereţii şcolii din acest sătuc rupt de lume. Au fost chemaţi ca invitaţi speciali, cu mare respect, la cele mai prestigioase festivaluri europene de folclor. Au colindat întreg continentul cu clopotele, dansurile şi doinele lor ancestrale. Doar în România nu au fost poftiţi niciodată.

Ei ar trebui să fie astăzi pentru noi un bun naţional, o comoara, un "brand" cu care să ne lăudam peste tot în lume. Dar sunt poate cei mai vechi români, cu cel mai curat sânge românesc, deşi doinesc numai în graiul nostru ancestral, jelind "o feaţă muşata cu negrii ochi", cu toate astea, nimeni din România nu a auzit de dânşii (ambasadoarea de la Zagreb avea să ne recunoască deschis că nu ştie absolut nimic despre respectivul grup folcloric). Şi totuşi, cineva i-a poftit pe zvonciari în ţara-mamă. "Mai an", anul trecut, pentru prima oară. Arman Guţa de la Bucureşti, un cercetător solitar şi visător, asemeni domnului Raţiu, a fost cel dintâi om care i-a chemat vreodată pe jeiăneni în România, la un festival de folclor pentru minorităţi, în Constanţa. Zvonciarii s-au dus pe cheltuiala lor, cu maşina lor. Urmau să facă doar pe drum şase zile. Şă rămână acolo o singură noapte, apoi să se-ntoarcă. Dar ce mai contau toate astea? Important era că, în sfârşit, cineva îi chemase, ca cineva făcuse acest gest pentru dânşii. Bineînţeles ca s-au dus. Cei aleşi pentru deplasarea aceasta începuseră să fie priviţi în sat cu mai multa stimă, ca nişte oameni speciali, adevăraţi "soli" ai întregii obşti. Era pentru prima dată, cel puţin în ultimul veac, când cineva de la nord de Muntele Mare pleca în România. "Sa piseiţi (scrieţi - de la pisanie) tot ce vedeţi, să ne spureţi când va povârniţi (întoarceţi)...", îi rugau cei ramaşi acasă. Iar acum, zvonciarii ne povestesc şi nouă miracolul pe care l-au trăit acolo, în ţara mult visată. Se întâmpla în luna mai, anul Domnului 2006. Era primăvară...

Urmaşi ai "păstarilor" daci

Au intrat în ţară pe la Nădlac, Arad. Erau doisprezece. Cât timp au traversat România, nici unul nu a dormit o clipă. Se uitau pe geamurile microbuzului, cu ochii larg deschişi, îşi notau nume de sate, de oraşe, de râuri, se uitau la case, la munţi, la oameni... Le era ciudă că nu se pot opri, să vorbească mai mult cu oamenii aceia. Au făcut un popas pe marginea şoselei, undeva aproape de Orăştie. Văzuseră acolo nişte ciobani care vindeau caş şi s-au dus să întrebe.

Acest episod îmi este povestit în detaliu de vătaful grupului, Radu Doricić, om micuţ, dar vânjos, cu un ţârc de barbă albă înconjurându-i chipul. Mi-l povesteşte ca pe un fapt deosebit de important. Era, în acea călătorie, primul contact al lor cu un român "adevărat", în carne şi oase.

"Noi tare ne-am miroat atuncea, în Carpaţi. Ne-am ustavit (oprit) la uru (unu) care vindevea caş. Şi cu cela păstar (pastor) tot am înţeles ce el cuvânta. Totu am înţeles! Fost-a ceea o selişte (un sat) din Ardeal, aşoa s-o chematu ceea parte. Şi cumpăroat-am de oie caşu, foarte bur cumpăroat. Şi-am cuvintat cu cela pastaru şi l-am întreboat: "Câte oi ai tu?" Trei sute oi avut-a. "Şi ioarna, când îi roace (rece), ce le dai manca?" şi el zis-a che ioarna le-o povârni înapoi, jos, în selişte. Si-acuma, veara (vara), cosea iarba şi ioarna le da mânca fâru (fanul) şi le mulgea şi brânza făcea. Tare bire am cuvintat noi cu cela păstaru. El se miroa de noi, noi ne miroam de el, că ştim cuvinta tot una limbă..."

Dar nici poveştile jeiănenilor nu sunt mai prejos. Aveau să-mi povestească despre marile turme care au fost odată aici, la ei, încă din vremea primilor strămoşi. "Batarii" satului încă mai aveau turme de oi şi "cireda de vache", pe care le urcau în "vârhul" Muntelui Mare, lăsându-le peste vara la "stable" (stâne), în seama păstarilor şi bacilor, ca să le mulgă şi să le taie "lâra" (lâna) lor muşată. "Făcut-a unt şi brânza bura şi caş o făcut. Vindevea jos, la piaţa, la Moarea Adriatică. Aşoa era atunce, când noi am fost mici..."

Orice lingvist poate confirma: de vrei să afli dacă undeva sunt rădăcini traco-dacice, întreabă-i pe localnici cuvinte despre ciobănie. Ele sunt cuvintele cele mai vechi, singurele care se păstrează datorită izolării oamenilor pe lanţurile de munţi, dintr-o parte într-alta a Europei.

Ceva mai târziu, acelaşi Radu Doricić avea să mă pună şi mai tare pe gânduri. Avea să-mi spună ca ei nu sunt doar urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea (aşa cum susţin mulţi cercetători), ci nişte români mult mai vechi. Ca istro-românii au fost primii aici, dinaintea croaţilor. Ca înainte era "un singur mare nărod (popor)", de la Marea Neagra la Adriatica, iar dânşii sunt numai o rămăşiţă, o "insulă" din acest norod mare, invadat apoi de slavi. Cei ce-au imigrat mai târziu din Valahia, în veacul XIV, fugind de turci, cu turmele şi caravanele lor, au venit "pe locuri vechi", ştiute, locuite deja de fraţii lor de dinainte. La fel cum a spus în antichitate latinul Titus Livius. La fel cum au spus curajoşii autori croaţi din veacul al XVI-lea, Simun Košić şi Ivan Pergosić. Apoi Densuşianu, Iosif Popovici, Al. Rosetti, Nicolae Drăganu, Ioan Coteanu, cu toţii vorbind despre marea masă a tracilor.

C-o zi înainte, găsisem întâmplător la Trieste, într-o librărie oarecare, o excepţională monografie a comunei Şuşnieviţa, scrisă de... o italiancă (departe de gândul vreunui român aşa ceva!) Citând diferiţi autori, Nerina Feresini scrie, negru pe alb: "Romeni e istro-romeni (vlahi dell`Istria) erano originari della Dacia". De unde ştie toate astea Radu Doricić din Jeiăni? El e, într-adevăr, un fel de învăţat al satului, care lucrează la Matulje (oraş în care mai trăiesc azi istro-români) şi a citit mult despre originea istro-românilor. Dar oare numai din cărţi ştie asta?

"Aşoa nouă ne-o zis cel mai mare prevtu (preotul) a nost, Max Pelosa", răspunde Radu. "Ur prevtu ce-a murit demult, după osta (razboi). El a piseit (scris) de noi toate ceste lucruri în ale lui cărţi. Şi ne zicea dumireca în bisearica, în toate dumirecile ne zicea de-a noastră istorie..." Preotul şi scriitorul Max Pelosa, cel care le spunea jeiănenilor în toate duminicile că ei au fost dintotdeauna pe acest pământ, era un preot croat. Croat pur sânge. Istro-românii n-au avut niciodată preot istro-român, nici biserică în care să se slujească în istro-româna. Max Pelosa îi iubea însă pe oamenii din parohia sa. A simţit datoria să le spună şi să scrie în cărţile sale ceea ce considera el ca este adevărul. "Dintotdeauna pe acest pământ... Un singur mare norod, înainte de slavi, de la Adriatica şi până la Marea Neagră..."

Bobgan Lupescu
Foto: Iulian Ignat