Gheorghe I. Ionescu s-a născut la Plopeni, judeţul Constanţa, România, în 17 aprilie 1912, şi a răposat întru Domnul în 8 decembrie 2002 la Huntington Beach, California, SUA.

A petrecut copilăria la Obileşti, judeţul Râmnicu Sărat, a urmat studii la Focşani şi a terminat Şcoala Normală la Cernăuţi, Bucovina, în 1933. În aprilie 1936, în urma unei Convenţii între România şi Iugoslavia, a venit la Alibunar ca învăţător misionar pentru românii din Banatul Iugoslav.

Între 1936 şi 1954 a fost profesor şi învăţător la Alibunar (Barite) şi Uzdin, unde a pregătit multe generaţii de elevi. A fost ultimul din generaţia de institutori veniţi din România - şi odată cu moartea lui s-a încheiat un capitol din istoria învăţământului românesc din Banatul Iugoslav.

În 1942 s-a căsătorit cu Maria Borlovanu, originară din Alibunar, Banat. A urmat studii superioare la Novi Sad, Pepperdine University (Los Angeles, California) şi Universitatea din Valencia, Spania.

În 1954, împreună cu soţia şi cei doi feciori a trecut la Trieste, Italia şi în 1958 a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se în California. Prin multă străduinţă şi-a instruit cum se cuvine cei doi copii: Lavinel, chimist de renume mondial, profesor universitar în Brazilia, editor al revistei internaţionale Southern Brazilian Journal of Chemistry şi Florin, doctor în Chimia Farmaceutică, doctor în Stomatologie şi dentist în San Antonio, Texas, SUA.

Odată pensionat, a călătorit mult în Europa, Canada, Statele Unite, Mexic şi multe ţări din America de Sud.

A fost membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte (ARA - American românian Academy of Arts and Sciences), a scris multe articole în ziare din România, Iugoslavia şi Statele Unite şi a publicat mai multe cărţi. Printre ele, cităm: "Doina, Manual de gramatică şi compoziţie pentru şcolile minoritare româneşti", Ed. Napredak, Vârşeţ, Iugoslavia, 1939; "Buvar za I Razred Osnovne Škole", Trieste, Italia, 1956; "Limba Noastră - Carte de citire pentru puişorii români din diasporă", Trieste, 1957; "Istroromânii de astăzi - Un studiu etnografic", Trieste, 1958 şi "Familii din care mă trag", Ed. Sarmisegetuza Rediviva, Huntington Beach, California, 1987. Între 1955 şi 1956 a tradus mai multe cărţi, printre care "America - What Can Be More Sublime" de Heiner Gautschy, "Brazilia" de Stefan Zweig şi "Australia" de Paul McGuire.

Prin amabilitatea fiului său, domnul Lavinel G. Ionescu din Brazilia, am intrat în posesia unei lucrări de un interes deosebit: "Librici za lu Rumeri din Istrie". Adică, pe limba noastră de azi, "Carte despre românii din Istria". În fapt, despre acea populaţie latinofonă din Istria, de la graniţa dintre Croaţia şi Italia. O populaţie despre care ignoranţa concetăţenilor noştri de azi este cvasitotală - iar acest fapt nu e de mirare dacă ne gândim că nici despre vlahii din zona bulgăreasca a Vidinului, aici la doi paşi, nu se ştiu prea multe lucruri. Socotim că pentru concetăţenii noştri interesaţi de problematica românească fie şi numai fragmentul care urmează poate constitui o lectură emoţionantă.

"Un grup de români apuseni ocupa odinioară regiunile dintre Trieste şi Fiume şi dintre Pola şi Fiume. Cea din urmă se numeşte şi astăzi Vlăsia, mai ales partea dintre Pisino şi Pola. Ei îşi zic vlaşi; străinii le zic vlasi, dar mai ales ciribiri. Ciribiri au fost porecliţi, probabil, de alţi români cu care au fost în contact, numai prin faptul ca ei pronunţa "cire şi bire" în loc de "cine şi bine". Porecla a fost împrumutată apoi de popoarele conlocuitoare. Irineu della Croce, istoric triestin, a spus ca ei se cheamă rumeri (=rumeni), denumire moştenită şi de A. Glavina, redeşteptătorul conştiinţei lor naţionale. Istoria literaturii române şi marele savant Sextil Puşcariu, care i-a studiat mai mult ca toţi (dar care n-a avut putinţa să-i vadă la ei acasă), îi numesc: istroromâni. Cei ce mai supravieţuiesc astăzi îşi zic: "vlaşi", "rumuni", chiar şi "istrorumuni" - iar limba şi-o denumesc "vlaşchi", "rumunschi", "po naşu".

Unii dintre istroromâni, vlaşi sau cici au sosit pe calea migraţiunilor individuale ca păstori, sau chemaţi de principii austrieci ori dogii Veneţiei pentru a popula pământurile rămase goale în urma unei ciume ce bântuia între 1400-1600. Cei mai mulţi, însă, vor fi o prelungire mai înceată a celorlalţi români, căci în 1329 se întâlneşte în Pinguente, vlahul Pasculus (Pascu). Într-un zapis din 1463 cicii sunt arătaţi ca morlacchi sau morlacci ai lui Giovani Frangiapanu, căzuţi într-o luptă lângă Pisino. Au fost româneşti satele: Katun, Rumkovac, Kerbune, Vlahi, Pikulici, Perici, Paracici, Schitazza, Vlahovo, Vlaška, Vlahova, Lizzul, Bolohani, Faraguna, Faraguni, StaraGuna, Vlašici, Cobai, Cubani, Cubani, Cubanici, Floricici, ("floricica"), Jerbulisce (ierbuliste), Jerban (ierban), Sugari, Dosan (dos), Surani (sur), Guran (gura), Serman (sarman), Pulici (de la pului= puiu), Petek (petec), Vidulini, Vlachovichievo-Selo, Valobreg, Cari ("caini"), Kukulj, Kukuljani, Buri ("buni"), muntele Gura, Cattinare ("cătunar") lângă Trieste, apoi Opicina, Gropada, Voidca, Lanisce ("laniste) s.a. În "Historia antica e moderna, sacra e profana" (Veneţia, 1698, pag. 334) istoriograful G. Mario Manarutta, zis şi Ireneo della Croce, spune "ca populaţia din Opicina, Tribichiano şi Gropada foloseste o limbă particulară şi proprie, asemănătoare cu româna, presărată cu diverse cuvinte şi verbe latine, iar cicii noştri se cheamă în limba proprie rumeri".

T. Burada auzise de la A. Covaz ca au fost familii româneşti şi în Pola, Albona, Fianova, Volosca, Pinguente, Pisino, Gallignama, Corte Alba, Ladino şi Castua; iar de la Antonio Boltranini, că se vorbea româneşte în Cătun, Kerbune, Cosliaco, Rachita, Cepici Bolesco, Chersano, Lizul, Barbana şi Carnizza. Kandler în "Dei popoli che abitavano l'Istria" aminteşte că se vorbea româneşte (1851) şi în Tepenovizza, Cepici, Chersano, Cosliaco (S.P.op.cit.). Biondelli în "Studii Linguistici" Milano, 1856, spune: "Locuitorii micuţului sat Cepici, compus din 320 păstori, vorbesc un dialect ce se aseamănă cu cel românesc de la Timişoara. Cei 1130 locuitori din Valle sunt numiţi "latini" de slavii înconjurători, iar cei 4.080 locuitori din Dignano (Vodijan) sunt o relicvă a unei colonii valahe".

În Cepici şi Kerbune se mai vorbea "vlaşchi" în 1893, spune şi St. Nanu în "O excursie la românii din Istria".

Ion Maiorescu spune că în St. Martin, din cauza căsătoriilor mixte, numai în 4-5 case se mai vorbea româneşte.

Satul Posert (Posrt) era considerat istroromân de Miklosich, şi e socotit românesc în raportul Comisiei pentru înfiinţarea şcolii din Şuşnieviţa în 1888. La 1890 Burada, iar în 1892 Weigand găsesc români în Schitazza, iar Maiorescu constată că poalele muntelui dinspre miazăzi se numeşte "Valea Curată", dar îi aude vorbind româneşte numai pe bătrânii de la 40 de ani în sus. În 1892 A. Glavina pomeneşte de slavizarea celor 250 suflete din Schitazza şi ca aceeaşi soartă au avut-o şi rumerii din Santa Lucia. "Locuitorii din Dare, Senjane (azi Jeiăni) şi Villanova sunt adevăraţi vlahi şi vorbesc unul cu altul limba valahă, cu deosebire că în limba lor s-au furişat multe cuvinte slave" (spune G.F. Scheiner în Allgemeine Enzyklopadie, Leipzig, 1846). Satele istroromâne Grobnico (Grobnic) şi Gradigne (Grădinje), studiate de filologul italian M. Bartoli între 1900-1908 şi pomenite de profesorul Sextil Puşcariu în "Studii Istroromâne" vol. III, pag. 95, în luna octombrie 1958, erau complet slavizate şi nimeni în aceste sate nu mai pronunţa o boabă româneşte - dar locuitorii, cei bătrâni, nu neagă originea lor română.

Într-o notiţă a ziarului "Borba" ce apărea la Belgrad (16 aprilie 1958) se vorbeşte de "românii din Istria", a căror limbă se aseamănă tare mult cu a românilor din Macedonia şi Dacia.

Mai numeroşi sunt în satele Posert, Gradijne, Letaj, Grobnik, Şuşnieviţa, Bârdo, Novo Vas şi Jasenovita, apoi în satul Jeiăni şi platoul Ciciarie. În Istria se găsesc de asemenea rămăşiţe ale vechilor români în satele Vodnjan, Bale, Rovinj... românii au apărut în Istria în sec. XV. De la vatra de baştină, românii istrieni au plecat spre Apus împinşi de turci, trecând prin Serbia, Bosnia, Lika şi Croaţia, aşezându-se apoi la poalele de apus ale muntelui Učka".

într-altă notiţă publicată de ziarul "Politika" nr. 16226 - 27 iunie 1958, Belgrad - sub rubrica "Da li znate? (Ştiţi că...), se spune: "În câteva oraşele din Istria sudică şi nordică, ca de ex. în Vodnjan, Vilsnjan şi Bale, trăieşte o populaţie veche care a rămas din timpurile Romei (istroromâni). Limba acestei populaţiuni se deosebeşte de italiana populară şi literară şi de dialectul veneţian. Grai român (românski govor) de asemenea natură exista în secolul al XIX-lea şi în oraşul Veglia (Krk), când a încetat odată cu ultimul om ce-l vorbea. Această limbă îşi are o dezvoltare specifică, datorită condiţiunilor geografice, fără contact cu marile teritorii latine, italiene la vest sau româneşti la est".

Părerile respectivelor publicaţii, inspirate din vreo enciclopedie şi nu de situaţia de pe teren, nu corespund total realităţii, căci, dacă românii apar în documentele sec. XII-XV, pe teren erau desigur mai înainte cu mult. În satele: Poset (Posrt), Gradinje şi Grobnik, valahe odinioară, azi nu se mai vorbeşte româneşte, iar în satele de origine valaha: Vale (Bale), Dignano (Vodnjan), Vianjan (Visignano), Rovine (Rovigne - Rovinj) slab se mai simte istroromâneşte în urma celui de-al doilea Război Mondial. Dar chestiunea, odată pusă, ar trebui mai bine cercetată, pentru a se şti cu precizie câte suflete de acolo mai păstrează limba strămoşilor lor de origine latină, fiindcă chiar părerile localnicilor sunt adesea contradictorii.

De exemplu, Lancia Eufemia, născută şi trăită în Rovine, de 21 ani, spune: "Rovine are circa 5.000 locuitori, care vorbesc hrvatschi, bătrânii cuvântă şi italianschi şi un dialect vechi, istrianschi. De ciribirischi (rumunschi) n-am auzit, de altfel multă populaţie băştinaşă s-a refugiat în Italia, iar în locul ei au fost aduşi colonişti".

Vor rămâne numai urmele de aceşti bieţi români, fără nici o ocrotire, cum s-a petrecut în multe alte părţi".

PS. În cartea sa de amintiri, domnul Tiberiu Cunia, din Statele Unite ale Americii (om de ştiinţă, universitar de origine aromână), povesteşte cum, evadând prin anii '50, împreună cu alţi români din ţară, din lagărele iugoslave, a întâlnit în drumul lor spre Occident, aproape de graniţa cu Italia, oameni care vorbeau o limbă ce seamănă în mod ciudat cu româna. Dintre toţi ceilalţi, numai el, aromânul, a intuit că aceia trebuiau să fie celebrii, dar... necunoscuţii istro-români!

Ilie Traian