Istroromânii din Croaţia îşi păstreaza tradiţiile dar şi demnitatea în faţa politicienilor din România

Am fost în satul Žejane din Croaţia, satul în care se consideră că s-a păstrat cel mai bine dialectul istroromân ca limbă a satului. În spatele frazelor din lucrările de specialitate am gasit oameni bucuroşi să primească oaspeţi, care se crispau din primul moment în care îşi dădeau seama că limba lor începe să fie înţeleasă de cineva venit din România. Singurii români pe care îi cunoşteau erau lingviştii veniţi în vizită pentru diferite studii şi politicienii care au încercat să-i facă pe cei din Žejane să se declare români.

Dacă n-ai vedea autostrăzile bine puse la punct nici n-ai crede că eşti în altă ţară decât în România. Cum Peninsula Histria a fost multă vreme teritoriu veneţian, mai toate localităţile din această zonă au nume atât în italiană, cât şi în croată. Suntem în Croaţia şi, urcând spre munte dinspre litoralul mării Adriatice, undeva, pierdut între văi, la capatul unor drumuri desfundate, este satul Žejane. Locul unde se spune că s-a păstrat cel mai bine dialectul istroromân.

În limba satului, "Clopote"

Am ajuns la Zejane cu două ore întârziere, şoferul cu experienţă care s-a oferit să ne ducă acolo a reuşit să se rătăcească de mai multe ori pe drumurile din ce în ce mai accidentate. Într-un târziu, maşina iese de pe drumul forestier şi suntem dintr-o dată într-un sat cu case cu un etaj, construite una în alta, înghesuite. Din loc în loc, maşina italiană din faţa uşii îţi arată că eşti în secolul XX. Nimeni nu vorbeşte limba engleză, dar şoferul nostru, un italian, îşi răscumpără greşeala şi se întoarce la noi victorios: "Femeia cu care am discutat vorbea italiană cu un accent nordic, nu pot să-mi dau seama de unde... dar mi-a spus unde-l găsim pe Doričić."

De fapt, aproape toţi cei de aici vorbesc şi italiană, ne explică mai târziu Doričić.

Ivo Doričić este singurul localnic care ştie limba engleză, aşa că el este translatorul satului pentru turiştii care se aventurează în zonă fără să vorbească limba croată. Când am ajuns, cei de la Discovery filmau aici de două zile. Ivo i-a dus la un văr de-al sau, Mauro Doričić, unul dintre localnicii care au făcut un grup folcloric. Mauro şi grupul său au mers cu dansurile şi cântecele tradiţionale din Žejane pe la festivalurile din Europa...

"Cum se numeşte grupul?", întreb.

"Žejanski Zvončari", îmi răspunde Ivo.

"E în limba satului?"

"Nu, e în croată."

Când îl intreb ce înseamnă, îmi explică că este vorba despre nişte clopote care sunt agăţate de costumul dansatorilor. În limba satului: "Clopote".

"Doar 130 de oameni mai vorbim limba satului"

Mauro şi sora lui, Sandra, au promis echipei de la Discovery că vor purta la filmare costumele populare. Până atunci au pus masa pe prispa casei lor, una dintre cele ridicate la marginea satului. Ne spun destul de repede că limba satului lor este žejanski şi că este în proporţie de 90% diferită de limba croată. "Doar în satul nostru se vorbeşte žejanski, spune Sandra, suntem 130 de oameni care mai vorbim limba satului. Este un fel de modă printre copiii de la noi din sat să nu vorbească limba noastră, dar toţi înţeleg atunci când o aud." Şi Sandra, şi Mauro vorbesc în croata despre limba lor. Ivo ne traduce în engleză şi ne spune că nu a existat niciodată o şcoală unde să se predea istroromâna în sat, iar de câţiva ani a fost închisă până şi şcoala croată. "Dar noi n-am spus niciodată limbii satului istroromână, noi vorbim žejanski!", ne precizează el. Apoi ne povesteşte de cei 700 de ani care au trecut de când se spune că se vorbeşte aici limba lor... dar nu a citit nicăieri nimic despre asta. Ceva mai târziu ne va conduce spre locul în care a fost satul vechi, unde au păstrat o clădire foarte veche din piatră, în care se coboară până la un bazin plin cu apă, nu prea ştie Ivo cum să-i spună în engleză, în croată nu prea înţeleg eu despre ce e vorba, aşa că îl întreb "şi în žejanski cum îi spuneţi?". "Fântâra!", răspunde, înaintea lui Ivo, Sandra.

"Voi cum zice la asta?"

Cât eram încă la masă, Mauro şi Ivo ne povesteau că nu există nici o carte scrisa în limba satului lor, dar toţi tinerii vorbesc istroromâna cu prietenii lor. Ba chiar, cu 50-60 de ani în urmă, nici un copil nu vorbea limba croată până când nu ajungea la şcoală... Acum lucrurile sunt altfel. Sandra are două fetiţe - Anamarija (4 ani) şi Apolonijia (10 luni). Anamarija merge la gradiniţă şi acolo, ca şi în primi ani de şcoala, copiii nu vorbesc istroromâna. Chiar dacă au prieteni în clasă care sunt istroromâni, le e ruşine să vorbească altceva decât croată.

Într-un târziu, rugaţi de toată lumea, Sandra şi Mauro încep să vorbească în žejanski:

"De serbare că o fost cad"

"Da, şi vremea bună"

Nu pot să mă abţin şi îi întreb "vremea bună?". Se uită la mine amândoi şi Ivo le explică celor din jur... "Da, au mai fost aici nişte oameni din România şi ei înţelegeau câte ceva din žejanski, dar nu este la fel..."

Mai auzisem din când în când vorbindu-se macedoromână, dar acolo nu ai prea multe şanse să înţelegi ce se spune decât după ce te înveţi cu terminaţiile cuvintelor etc. Žejanski, istroromâna, avea expresii întregi pe care puteam sp le înţeleg...

La masa se aşază imediat un bătrân care se grăbeşte să mă întrebe "Ştie? Cum zice la asta?"- îmi arată farfuriile, furculiţa, câinele, fereastra...

La un moment dat, bătrânul dispare în spatele casei şi se întoarce foarte mândru cu un trofeu... arată spre el şi spre obiectul din lemn pe care îl ţine în mână... "Voi cum zice la asta?" "Furcă", zic eu nesigur... el se uita la mine ciudat... "E de la un fus, nu?", încerc eu să nimeresc, iar el începe să râdă: "Fus! Fus!". În spatele casei, are un atelier ai cărui pereţi sunt plini de împletituri din rafie. După ce ne întoarcem la masă, bătrânul mă tot întreabă dacă m-am căsătorit, dacă îi chem la nuntă... Şi la masă vin din ce în ce mai multe rude de-ale lui Doričić. Toţi zâmbesc şi fac glume ca să vadă cât pot să înţeleg din ce spun ei.

"Noi suntem croaţi"

Ivo este cel mai tânar, dar şi cel mai serios dintre cei de la masă. Toţi fac glume, Ivo ţine să-şi facă datoria şi să ne prezinte serios ce fac cei din sat pentru limba lor. Muzica tradiţională strânsă pe trei albume, sărbătoarea lor tradiţională, "pust", şi întâlnirile la fiecare două săptămâni, în cladirea vechii şcoli, pentru a repeta cântecele satului. În faţa şcolii, îmi arată un teren de baschet.

Ivo îmi arată un cuvânt dintre graffiti-urile de pe garduri, îmi spune că este singurul cuvânt în istroromână care a rămas între cuvintele croate desenate de suporteri. Nu mă lasă să îl transcriu, aşa că uit destul de repede cum îşi încurajau istroromanii echipa de baschet.

Ivo are un motiv al lui pentru care nu prea are încredere în vizitatorii din România: "Acum câţiva ani au venit nişte politicieni care ne-au spus că ne dau bani dacă spunem că noi suntem romani... dar noi n-am zis niciodată asta... noi suntem croaţi... şi limba pe care o vorbim este žejanski!"

În colaborare cu UNESCO, Discovery Channel a iniţiat o serie de emisiuni care să atragă atenţia publicului asupra limbilor care dispar. Printre cele opt limbi incluse în program, ca având tot mai puţini vorbitori, se numără şi istroromâna.

Istoria este în altă limbă

Ivo şi Sandra mi-au spus că abia acum ei se chinuiesc să alcătuiască un dicţionar... ei nu au avut niciodată o carte în limba lor. Toate studiile pe care le-am vazut despre istroromână erau în limba română, iar cei de aici vorbesc limba croată...

Când l-am întrebat pe Ivo ce a reuşit să afle despre istoria satului, acesta a început să-mi povestească despre felul în care, în secolul al XVI-lea ar fi venit aici primii refugiaţi din calea turcilor. Dar, sigur, nu poate să-mi spuna nimic...

Dansul lor tradiţional, cu costumul în care se combină hainele marinăreşti cu blana şi "clopotele" unei tradiţii străvechi. Când se conving că nu am nici o intenţie de a le cere să fie altceva decât sunt, îmi arată blana pe care urmează să o îmbrace Mauro, "şuba", zic ei, şi "clopotele", centura cu tălăngi pe care o va purta pentru filmarea din faţa bisericii. Şi ei spun tot biserică clădirii destul de noi în care se strâng sătenii la sărbători. Îmi povestesc despre "popa" de la biserica lor, "Sf. Andrei". Şi când ajungem acolo abia apuc să mă mir când îmi dau seama că suntem într-o biserică catolică cu hramul "Sf. Andrei". "Ţi-am spus că suntem croaţi", îmi zice Ivo. Se face tot mai târziu şi filmarea din fata bisericii se apropie de sfârşit, ne mai plimbăm prin sat, iar Ivo ne arată locul din care îşi încep ei carnavalul din ianuarie. Un stâlp de telegraf pe care atârnă o păpusă de la care îşi încep serbarea de început de an. Şuba din blană de oaie, peste care se încing cu centurile cu clopote nu este decât o parte din costumul lor tradiţional. Pălăria cu un fel de soare din hârtie creponată, cu fâşii de hârtie care le acoperă spatele, se numeşte cumarac. Dansul străvechi pe care îl interpretează ei e un ritual de fertilitate. După ce ascultăm piesele "moderne" cu inflexiuni de muzică italiană, înregistrate de grupul lui Doričić, Ivo ne aduce câteva casete cu cele mai vechi cântece ale satului. Unele dintre acestea îi sperie putin pe realizatorii documentarului. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când Mauro şi Sandra vin îmbrăcaţi în haine tradiţionale. În documentar nu trebuie să apară în prim-plan imaginile din reviste porno sau sexy pe care Mauro le are lipite la cumarac, pălăria tradiţională pe care o foloseşte pentru acest dans.

Când plecăm, toată familia lui Mauro este strânsă în faţa casei. "Cum spuneţi la revedere în žejanski?", îi întreb. "Domnu’ cu voi!", strigă ei în urma noastră...

Cosmin Tupa