– Când am făcut armata, m-am întâlnit cu români din Banat, din zona Vârşeţului – ne-a povestit într-o seară Miho Doricici, care la cei circa 80 de ani ai lui vorbea o istroromână curată, folosind mult mai puţine cuvinte preluate din croată decât generaţia mai tânără.

– Atunci mi-am dat seama că eu sunt ca şi ei, când i-am întrebat cum se zice la ei la cap. Mi-au zis: cap. Cum se zice la "mâră"? Mi-au zis "mână". Şi încetul cu încetul ni s-a dovedit că aproape toate cuvintele de bază ni-s la fel, adică suntem de acelaşi neam.

În casa familiei Doricici din Jeiani am avut parte şi de o altă surpriză. Nepotul lui Miho, Robert, care este student la Facultatea de Medicină din Rijeka, vorbeşte binişor limba bunicilor şi, mai mult, se străduieşte în permanenţă să înveţe cât mai bine istroromâna, un lucru ce nu prea îi caracterizează pe tinerii de origine istroromână din Istria. Dar, fiindcă nu există şcoli, instituţii speciale, publicaţii, emisiuni la tv sau radio în limba lor, nu este de mirare că cei mai mulţi tineri nu prea sunt atraşi de rădăcinile lor.

În ultimul timp au apărut câteva cărţi despre istroromâni, e adevărat că doar în limbile italiană sau croată. În cursul vizitei noastre în Istria, am şi avut ocazia să cunosc doi astfel de scriitori, amândoi de origine istroromână. Ezio Bortul din Triest a publicat nu demult o carte cu titlul "Vlahi". El nu mai vorbeşte istroromâna, dar o înţelege destul de bine, şi ne-a povestit despre numeroasele lui rude care s-au mutat în Statele Unite, înfiinţându-şi acolo o asociaţie şi practicând limba maternă în familie şi în cercuri prieteneşti. Apoi, l-am vizitat acasă la el, la Rijeka, pe renumitul scriitor Ezio Mestrovich, care a scris un roman intitulat "A Fiume, un’ estate", protagoniştii căruia sunt istroromâni. Din păcate, aceste cărţi nu pot fi citite şi în limba română.

În cursul discuţiei mele cu domnul Emil Petru Raţiu, preşedintele Asociaţiei Culturale Istroromâne "Andrei Glavina", din care v-am publicat fragmente şi în numărul trecut, am ridicat şi problema legăturilor istroromânilor cu România şi invers.

Aceşti oameni sunt foarte fericiţi când vine la ei cineva din România. Nu-i corect să se vorbească despre ei la trecut, nici atunci dacă satele lor s-au depopulat, acesta fiind un fenomen general în toată lumea. Dacă-i cauţi însă bine poţi să-i găseşti. De exemplu, m-am uitat în cartea de telefoane de-aici, din Opatija, şi am găsit 52 de Doricici, peste 50 de Turcovici, dar nu i-am numărat pe Stancovici, pe Bacici, pe Stanbulici. Dintr-odată sunt peste o sută de familii de istroromâni numai în această localitate. Dar sunt şi mai mulţi în oraşul Rijeka. Deci, nu-i adevărat că istroromânii au dispărut. Sigur că sunt puţini, însă dacă ar fi să-i adunăm de peste tot, de la Trieste, din America, din Australia, ar fi câteva mii bune. Pericolul mare este acela al limbii, care, nefiind susţinută prin nici o instituţie, cum ar fi şcoala sau grădiniţa, din păcate, copiii încep să piardă limba. Deci, încă o dată accentuez: nu se poate vorbi despre istroromâni doar la trecut. Prezentul lor l-aţi văzut, iar în ce priveşte viitorul... acesta este punctul cel mai nevralgic. După părerea mea, cu voinţa politică a autorităţilor române, situaţia lor ar putea fi îmbunătăţită. Nu zic că vor trăi în eternitate, pentru că sunt puţini, iar globalizarea nu cruţă aceste mici grupuri umane. Însă pentru o generaţie, pentru alţi 50 de ani sau poate mai mult, am putea să le prelungim existenţa, viaţa lor. Dar asta numai atunci, dacă statul român ar avea minima voinţă ca să acţioneze în acest sens.

Eva Iova