După Descrierea istroromânei actuale, București, 1971, urmată de capitolul Istroromâna din Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984, p. 550–598, și numeroase studii și articole privitoare la istroromâni, publicate în diverse reviste de specialitate croate sau străine, A. Kovačec readuce în actualitate dialectul istroromân prin noua sa lucrare Istrorumunjsko-hrvatski rječnik (s gramatikom i tekstovima).

Lucrarea, însumând 378 de pagini, a fost publicată în Biblioteca Verba Moritura I, colecție al cărui redactor responsabil este prof. dr. Goran Filipi, fiind studiată în manuscris și recomandată de doi cunoscători ai dialectului istroromân, acad. Vojmir Vinja, de la Universitatea din Zagreb, și prof. dr. Goran Filipi, decanul Facultății de Filozofie din Pola a Universității din Rijeka.

Dorim să spunem, din capul locului, că A. Kovačec este unul dintre cei mai buni specialiști în dialectul istroromân, fapt dovedit prin toate lucrările sale. Elev al romanistului de prestigiu, acad. Vojmir Vinja, cel care, printre altele, a adus numeroase completări la Dicționarul etimologic al limbilor romanice al lui Meyer-Lübke, tânărul asistent A. Kovačec a fost îndrumat spre studiul dialectului istroromân de către maestrul său și ajutat să facă acest lucru temeinic. Una dintre condițiile esențiale ale reușitei era cunoașterea limbii române (alături de limbile cu care istroromâna a fost în contact, mai ales croata și italiana.). Pentru a i se ușura învățarea limbii române A. Kovačec a fost trimis ca lector de limbă croată la Universitatea din București, în anii școlari 1960–1962. În această perioadă el a fost ajutat să se inițieze în dialectologia românească, la Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București. Despre perioada în care a lucrat la acest institut, A. Kovačec spune următoarele: "Este pentru mine o plăcută datorie să adresez mulțumiri conducerii Institutului care mi-a pus la dispoziție mijloacele tehnice necesare, precum și specialiștilor de la Institut – în mod deosebit domnilor Andrei Avram, Marius Sala și Valeriu șuteu – care, în orice moment, au avut amabilitatea să-i dea sprijin unui începător în dialectologia românească" (p. 377).

Lucrarea de care ne ocupăm are trei secțiuni mari: Dicționar (p. 17–230), Gramatică (p. 231–316), Texte (p. 317–375), precedate de un Cuvânt înainte (p. 7–15, în care se descrie conținutul dicționarului, cu indicații privind folosirea lui), Bibliografia (p. 369–373) și un rezumat în limba română, intitulat Glosar istroromân-croat (cu gramatică și texte) (p. 377–378).

Gramaticaare următoarele capitole mari:
- Indicații sociolingvistice privitoare la istroromână și la vorbitorii ei (cu următoarele subcapitole: Răspândirea și numărul vorbitorilor, Idiom fără instituții oficiale, Bilingvismul, Numele așezărilor și graiul locuitorilor lor, Originea istroromânilor și a istroromânei, Românii din Krk și istroromânii),
– Fonologia (vocale, consoane),
– Morfologia (substantivul, adjectivul, articolul, adjective și pronume determinative, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția),
– Particularități sintactice, – Lexic (Deosebiri lexicale dintre graiul din Jeiăn și cel din sud, Unele caracteristici ale graiurilor istroromâne în comparație cu alte graiuri ale limbii române).

Capitolul Texte conține 16 piese (trei din Sușnievița, două din Costârcean, câte unul din Nosola, Sucodru și Gradine și cinci din Jeiăn). Textele propriu-zise sunt precedate de o scurtă explicație privind felul în care a fost simplificată transcrierea, de lista localităților din care au fost culese, cu indicarea numelui și a datei nașterii pentru fiecare informator. La începutul fiecărui text se dă un pasaj transcris fonetic, în sistemul impresionist al ALR, după care urmează textul redat într-o transcriere simplificată, fonologică, menținându-se, în afară de ceea ce este distinctiv, și "unele variante caracteristice care păstrează 'culoarea locală' a pronunțării" (p. 377). Acest procedeu l-am folosit, împreună cu E. Petrovici, în CL, IX, 1964, nr. 2, p. 208 și urm.

În general, accentul nu a fost notat pe cuvintele monosilabice, cu puține excepții, ca: óị (p. 29), nóị (p. 346), ó, óh (p. 346), stó (p. 348), cấ rém (p. 349). Forma neaccentuată om e notată în titlul articolului fără accent, dar de fiecare dată, în cele șapte exemple din cadrul articolului, e notată cu accent (p. 137). În schimb, accentul nu a fost notat pe cuvântul ali atât în Dicționar cât și, de 37 de ori, în texte. El putea fi notat áli sau putea să se explice că acest cuvânt poartă accentul pe a, fără a fi labializat. Se mai găsesc și alte scăpări, inerente unor astfel de lucrări. Deși pe cuvântul ịúva, ịúvę accentul e notat atât în titlul articolului cât și în opt dintre cele nouă exemple, într-unul nu e notat, la fel ca în textul XII (p. 348, rândul 3 de jos), dar notat, de la același vorbitor, în textul XI (p. 346, ultimul rând). Acestea nu sunt considerate de noi greșeli, ci simple scăpări de notare sau, mai degrabă, scăpări la culegerea computerizată. În aceași categorie menționăm dę-ľåcu și åțele, în loc de dę-ľ åcu și åțele 'dă-i acul și ața' (p. 26, s. v. åțe). Mai amintim câteva astfel de scăpări: bacalåịn, în loc de bacalåịu 'morunul', în exemplul [muľåra] l-av abatút cá și când bacalåịn '[femeia] l-a bătut de parcă [era] morun' (p. 35, s. v. bacalå). În exemplul månę, t-aị núste cåro se marânkę 'mană, aceea e ceva ce se mănâncă' (p. 112, s. v. månę), t-aị trebuie înlocuit cu ța-ị. Pe aceeași pagină (s. v. måre) se dă exemplul mår múnț, tradus în croată prin velika svadba 'nuntă mare'; múnț trebuie înlocuit prin núnț. Nunț e un plurale tantum și are sensul 'nuntă' (cf. CL, IX, 1964, nr. 2, p. 198-199), cuvânt atestat și glosat corect de A. Kovačec (p. 130).

La prepoziția na, alături de exemplele corect folosite, apare cuvântul naópac, care nu are ce căuta acolo. El nu are nimic comun cu prepoziția amintită, ci este un cuvânt împrumutat din croată (naopako 'invers, contrar, pe dos, anapoda'), cuvânt ce se află ca titlu de articol (p. 124).

Se mai observă și câteva trimiteri la cuvinte inexistente. Astfel, de la aflå, se trimite la flå. De altfel, forma flå e tratată în titlul articolului aflå, cu indicația că ea se folosește în satele din sud. În acest caz trebuia să se dea forma flå la locul său alfabetic, cu trimitere la aflå, fără a se mai trimite de la aflå la flå.

De la ånč, ånča se trimite la ånța, care nu există nici în Dicționar, nici în textele publicate de A. Kovačec. Cu același sens, autorul înregistrează alte două articole ânča, ânč' și ânț, ânța, cu trimiteri încrucișate corecte. Forma ånța există în istroromână și a fost atestată de Sextil Pușcariu în textele 7/33 și 28/10 din vol. I al monografiei sale Studii istroromâne.

La verbul arå (p. 23) e dat exemplul ńiva aråtę 'loc, ogor arat'. Nu credem că ar fi fost greșit dacă autorul ar fi dat în dicționarul său și adjectivul aråt.

La verbul čåre, čęre, țęre se dă și forma de participiu trecut čerșít, ilustrată prin trei exemple: čerșít-a și čerșít réńťe 'a căutat și a căutat mai departe', se aị čå čerșít aị ånč aflåt 'dacă aia ai căutat, ai aflat aici', ịe t-av čerșít ân sâmâń 'el te-a căutat în iarmaroc', dar la pagina următoare apare un articol care redă verbul tranzitiv čerșí, țersí, 'a căuta', cu exemplul: pre tót am čerșít cålu ali nú l-am aflåt 'peste tot am căutat calul dar nu l-am aflat'. Urmează imediat articolul čersít, čerșít, cu indicația că reprezintă participiul trecut al verbelor čåre (čęre, țęre) și čerșí. Pe bună dreptate autorul arată astfel că există două verbe čåre (čęre) și čerșí.

Numărul articolelor din Dicționar trece de 3.300 și se referă numai la cuvintele atestate în textele culese de autor. Numărul real al articolelor este însă mai mic, dacă avem în vedere că unele variante sunt definite fiecare la locul său alfabetic: aså (p. 24), cu trimitere la så, așå, șå, și așå (p. 25), cu trimitere numai la șå și så. Există, de asemenea, articolele diferite så (p. 170) și șå (p. 188), definite fiecare, având și trimiteri încrucișate. Tot astfel avem forma scúľe (p. 173) 'gaură', cu indicația că circulă în Sușnievița, și cu trimitere la șcúľe (p. 189). Alături de forma din titlu, care are indicația că circulă în satele din sud și la Jeiăn, e dată și varianta scuľe de la Sușnievița, definită, ca și în primul caz, prin rupa 'gaură'. Aceeași situație se găsește și în cazul adjectivului (scur), scurę, scuro (p.174), cu indicația că la Sușnievița se rostește și șcur, -e, -o 'întunecat, obscur', și că el se folosește și substantivat, cu înțelesul de întuneric. Cuvântul, considerat adverb, e tratat și la litera ș: șcúro (p. 189), ilustrat de exemplul ịe șcúro ca și córbu 'e întunecos ca și corbul'. Credem că, în acest caz, mračno are, pentru istroromâni, sensul 'negru'.

Astfel de situații se datorează inexistenței unui grai standard; de aci apare dificultatea, e drept, adesea subiectivă, de a stabili care e cuvântul de bază și care e varianta. S-ar putea lua în calcul extinderea geografică, dacă ea e cunoscută, sau apropierea de etimon.

Numărul real al articolelor din Dicționar s-ar fi redus și dacă autorul nu ar fi tratat ca articole separate formele reflexive ale verbelor. Astfel, găsim tratate separat verbele ascúnde (tranzitiv) și ascúnde se (reflexiv), abåte și abåte se, acațå și acațå se, ruγå și ruγå se etc. Sunt și cazuri în care gerunziul e tratat separat de infinitiv. Astfel, găsim articolele arå și arấnda, âmnå și âmnấnda, mnå și mnấnda, tråze și tragấnda. Numărul articolelor s-ar fi redus și dacă autorul nu ar fi dat articole separate pentru fiecare sens al unor cuvinte, ca în cazul lui ântre (două articole), ântru (trei articole) etc.

Faptul că unele cuvinte sunt definite în mai multe locuri nu constituie o greșeală; poate fi în avantajul utilizatorului textelor și al dicționarului, care găsește mai repede sensul unui cuvânt. Este dreptul fiecărui autor de dicționare să-și stabilească propriile norme de redactare. Ca și în transcrierea ALR, majusculele nu sunt notate, cu excepția adjectivului lovrånți (locuitori ai satului Lovran), care a fost redat în transcrierea simplificată a textelor VIII (p. 342) și IX (p. 343) cu majusculă, sub influența grafiei croate. În Dicționar, atât substantivele comune cât și adjectivele care indică apartenența la o localitate sau la un popor sunt notate, în dialect, cu inițiale minuscule, dar glosate cu inițiale majuscule (lovrånți – Lovranci, ivåńe – Ivanje, Ivanjdan, vlåh – Istrorumunji).

În privința transcrierii, mai observăm că š a fost redat prin ș, în timp ce ž a fost menținut. E posibil ca la baza menținerii lui să fi stat dorința de a nu fi confundat cu j din grafia croată, care-l redă pe ị. Înlocuirea lui c croat prin ț ne duce la concluzia că menținerea lui ž e o simplă scăpare.

În încheiere dorim să subliniem că lucrarea discutată este deosebit de valoroasă, atât prin materialul ce-l conține cât și prin competența cu care a fost descris și interpretat. Scrisă în limba croată, ea se adresează, în primul rând, cunoscătorilor acestei limbi. Româniștii, cei mai interesați în a studia o astfel de lucrare, au la îndemână lucrările autorului amintite la începutul prezentării, mai ales pentru partea teoretică și pentru descrierea gramaticii. Publicarea în întregime a glosarului istroromân, cu definirea termenilor în limba română, ar fi deosebit de utilă pentru cercetătorii care nu cunosc croata, romaniștilor și, mai ales, româniștilor.

Acum, când istroromâna mai trăiește prin puținii oameni din generația vârstnică și mijlocie, când copiii, puțini la număr, nu o mai vorbesc, când stingerea ei este iminentă, trebuie să ne exprimăm recunoștința față de acei oameni care și-au dedicat ani din viață pentru studierea și descrierea acestui dialect. Munca de teren se face cu privațiunile și sacrificiile pe care dialectologii și le asumă în mod conștient și voluntar.

Cinste acelor oameni care, susținând adevărul științific, studiază și descriu graiurile istroromânilor, acum, când pseudosavanți, șovini și retrograzi, care-și etalează titlurile de doctori în științe și de profesori, neagă pur și simplu, împotriva tuturor evidențelor, existența istroromânilor și apartenența lor la neamul românesc. Astfel de "savanți" îi consideră pe istroromâni protocroați și le găsesc originea prin secolul al XIV^-lea înainte de Cristos. Articolele lor, publicate prin reviste științifice sau prin ziare de mare tiraj, sunt nocive pentru istroromânii care nu au cunoștințele filologice și istorice necesare pentru a le înțelege absurditatea, dar îi descalifică pe autorii lor în fața adevăraților savanți, corecți și obiectivi, care nu se pot coborî la nivelul lor pentru a-i combate.

Unul dintre aceștia din urmă, savant de mare clasă, prieten sincer al românilor, este academicianul August Kovačec.

Petru Neiescu
Institutul de Lingvistică și Istorie Literară "Sextil Pușcariu"
Str. E. Racoviță, 21, Cluj-Napoca, România